Amon Amarth, Hypnos, God – The Barbarian Horde/29.04/2014, Arenele Romane, Bucuresti

182 vizualizări

Arenele Romane acoperite de cort îmi amintesc de primul meu concert Amon Amarth. Tot în cort, în Franța, la Clisson. Și astăzi adunătura războinică de peste mări pare să strângă mulți adepți, care în tradiționalele tricouri negre, care în imitații de costume vikinge. Se anunță o seară colorată, zgomotoasă și nu tocmai scurtă: death-metal și imnuri, iată o posibilă deviză. Dar gata cu pălăvrăgeala.

Pe scenă urcă, după intro-ul reprezentat de cea mai recentă piesă, „Glia”, hoarda barbară a celor de la God. Ieșenii se prezintă, ca de obicei, cu un spectacol complet, din care nu lipsesc scenografia, efectele pirotehnice sau o coregrafie menite să sugereze crezul războinic dac.

Costel Lăpușneanu și compania își încep recitalul cu „The Code of the Land”. Culmea este că, în ciuda unor probleme evidente de sunet, ansamblul se păstrează omogen. Din tobe se aud clar doar cinelele, iar chitarele sunt înfundate, însă ritmul pe care se desfășoară vioara, clapa și vocea plină dă senzația de coeziune.

Deși mi-am propus să nu mai comentez o decizie luată acum mulți ani, prezența piesei mele preferate, „From the Moldavian Ecclesiastic Throne” îmi dă planurile peste cap. Aceeași voce puternică, cu emisia înspre black și întreruperea din mijlocul cuvântului „ecclesiastic” care îi dă parcă mai multă forță, același pasaj de tobe à la My Dying Bride, aceeași cavalcadă melodică… cum poate să sune! Încă odată trebuie să spun, e păcat că God a renunțat la imaginea originală a începuturilor, cea desfășurată „sub steagul Țării Moldovei și al Domnului Dumnezeu” pentru una bazată pe revivalism-ul neopăgân european.

Nu este vorba aici despre convingerile unora sau ale altora, ci despre un concept fondat pe un strat autohton autentic versus integrarea într-o mișcare recreatoare de mitologii care n-au existat niciodată ca atare. În fine, e opțiunea fiecăruia. În ambele ipostaze, God sună bine. Filonul românesc se remarcă mai ales la nivelul viorii și al clapei – mereu au avut clăpari buni băieții ăștia – instrumentele rock au câștigat mult în acuratețe, dublajele vocale funcționează percutant.

Din nou trebuie să-l evidențiez pe chitaristul Duddu ca mare câștig, însă nici celorlalți nu am prea multe să le reproșez. Din păcate, nu pot nici până la ultima piesă să aud cum trebuie tobele. Însă e un detaliu ce se dovedește minor în mijlocul horelor și al unei primiri entuziaste din partea publicului încă nu foarte numeros (oameni buni, dacă tot ați plătit bilet, lăsați-le încolo de țigări și haideți la muzică!)

Hypnos face notă aparte în peisajul muzical al serii. Nu tu eroi războinici, nu tu imnuri bombastice, în schimb un death-metal cu influențe de thrash de cea mai bună calitate est-europeană. Da, da, pe lângă sunetul polonez devenit deja legendar se poate vorbi, încet-încet, de un metal extrem european – brutal, cu structuri ample, nu lipsit de rafinament. Cei de la Hypnos sunt deja niște veterani. Basistul-solist vocal Bruno (cu un bas dintre cele fără coadă – cele mai urâte instrumente din lume!!) ne propune un registru mai degrabă thrash al vocii, însă instrumentația își culege elemente din toată gama pe care o găsim, să spunem, la Vader.

E multă viteză, sunt însă și pasaje pe care se fac auzite armonii mai variate, iar cavalcada e străbătută de contratimpi, opriri bruște, disonanțe sau motive melodice înghesuite în câte o măsură. Chitaristul Vlasa are accese de virtuozitate, câte un riff sabbath-ian prinde repede urechile, mai avem și niscai reminiscențe Morbid Angel. Iar publicul reacționează foarte bine. Și nu doar datorită celor câteva cuvinte românești pe care le-au învățat hipnotizatorii noștri. De la recenta „Inverted” până la „In Blood We Trust” (mai veche de 15 ani), recitalul convinge. Cred că, cu încă niscai apariții, cehii au toate șansele să-și creeze în România o bază nu foarte numeroasă, dar fidelă de fani.

Încă din momentul apariției, Amon Amarth se anunța a fi o gură de aer proaspăt pentru death-metal. Cu un simț al melodiei foarte heavy, secție ritmică marțială și vocea gravă și guturală, suedezii au umplut un gol. Și și-au clădit renumele care face ca astăzi un public numeros să-i întâmpine cu urale care nu se domolesc timp de mai bine de o oră și jumătate. Sunetul s-a limpezit de tot (la Hypnos încă mai fuseseră probleme), volumul a crescut un pic prea mult, iar sala se umple de un flux de energie odat cu „Father of the Wolf” și „Deceiver of Gods”. Johan Hegg e o apariție tip one-man show, iar astăzi se întâmplă să fie și ziua lui, așa că publicul profită de prima pauză și îi cântă „happy birthday”. Plăcut surprins, suedezul aruncă peste noi cu „Death In Fire”.

Chitarele merg omogen în scurtele fragmente paralele, secția ritmică repetitivă dar de efect nu dă greș, însă important este sentimentul de putere pe care ți-l transmite această muzică. Fie că este vorba despre grupul care face pogo în preajma scenei, fie despre copilul purtat pe umeri tot timpul recitalului, toți sunt învăluiți de un sentiment de coeziune, fie ea și fictivă – dar orice artă valoroasă are un sâmbure de adevăr dincolo de mijloacele strict tehnice. Așa se face că recitalul pare o succesiune de hit-uri.

E drept, în ideea asta sunt și realizate compozițiile Amon Amarth și singura întrebare este ce vor mai găsi suedezii pentru a nu cădea într-o monotonie gen Manowar. Deocamdată, lucrurile stau cât se poate de bine. „Guardians of Asgard” pune la încercare plămânii spectatorilor, dar momentul-surpriză – ticluit de organizatori în complicitate cu ceilalți membrii ai trupei – este cel în care death-metal-ul e întrerupt de o muzică ușurică și veselă, iar Johan Hegg primește un tort și o sticlă de șampanie, ale cărei spume se revarsă pe cei din primele rânduri. „Ce mod mai frumos decât acesta poate exista ca să-ți petreci ziua de naștere?”

Și dă-i cu „Runes To My Memory”. După o porțiune în tempo mediu, suedezii hotărăsc că s-a terminat cu baladele și ni-l readuc pe Surtur, „Destroyer of the Universe”. Și ca un ultim semn al legăturii între români și Amon Amarth, la inconturnabila „Pursuit of Vikings”, cei din sală cântă refrenul – indiferent dacă știu sau nu versurile. „E death-metal, oricum nu observă nimeni”, suntem informați ironic de pe scenă. E death-metal de cea mai bună calitate, trebuie adăugat. Punct ochit, punct lovit.

Galeria foto completa, dar si poze de la meet & greet puteti accesa AICI. 


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*