Amon Amarth – „Jomsviking” / nota: 7,5

520 vizualizări
Povesteam acum trei ani într-o altă recenzie că sound-ul Amon Amarth este unic și greu de copiat. Nimic nu s-a schimbat în acești trei ani, dar acest lucru era de așteptat: oricum ai lua-o, dacă ai pune Amon Amarth să cânte într-un festival în fața a cincizeci de mii de oameni sau într-un club în fața a cincizeci de oameni, acești suedezi ar susține exact același show. Muzica a rămas la fel, iar oamenii sunt la fel. Nici până în ziua de astăzi nu mi-am făcut o părere exactă dacă e mai bine să rămâi pe aceeași linie, cum ar fi cazul de față, sau ar fi mai bine să te dezvolți în continuu, să explorezi domenii noi, să creezi piese de o calitate din ce în ce mai bună. Deși normal mă înclin spre a doua variantă, îmi pare bine că există în industrie trupe care nu doresc sau chiar nu au cum să iasă din granițele stilistice în care singure s-au blocat. E un cerc vicios care nu poate să aibă niciodată un sfârșit.

„Jomsviking” a fost lansat în data de 25 martie 2016, via Metal Blade Records și este primul material discografic din cariera Amon Amarth care are un întreg concept în spate: „Jomsvikings era o legendară sectă a vikingilor mercenari, care a luptat de-a lungul Europei și Orientul Mijlociu”, a explicat solistul Johan Hegg„Erau niște luptători fără milă care au luptat pentru cei mai mari ofertanți, iar codul lor era simplu: „Fără frică. Nu ne retragem. Ne apărăm frații, iar când este nevoie, îi vom răzbuna!”

„Jomsviking” este în mare un album ok, nu genial. O modificare, pe care o consider destul de importantă pentru evoluția orientativă, este alegerea lui Andy Sneap în locul lui Jens Bogren ca producător, ceea ce modificat indirect orientarea stilistică a trupei. Acesta nu a mai mers pe linia pur brutală, așa cum au urmat-o în trecut albume precum „Versus The World” sau „With Oden On Our Side”, ci s-a îndreptat spre o abordare mult mai catchy, mult mai melodică. Directa consecință este aceea că piesele diferă mult între ele, iar un ascultător înrăit al Amon Amarth poate descoperi douăsprezece abordări diferite, fiecare în parte venind cu ceva special, specific.

Cum spuneam mai sus, în principiu, Amon Amarth a rămas Amon Amarth. Desigur compoziția este puțin diferită, însă esența muzicii este în mare aceeași. Printre cele mai notabile piese pe care le-am remarcat până în acest moment sunt „First Kill”, piesa care deschide noul album, și care excelează prin forța dinamică cu care umple golurile normale ale riff-urilor repetitive, și piesa „Raise Your Hands”, care merge pe o linie mult mai „power metal”, fiind schimbată doar de accentele joase ale vocii lui Johan Hegg. Avem parte și de câteva pasaje atmosferice, care îmi reamintesc cu drag de acordurile nordice din piesele Wardruna, în piese precum „First Kill” sau „The Way Of Vikings”. Această orientare războinică excelează și cu melodia „A Dream That Cannot Be”, care conține o colaborare cu solista germană Doro Pesch, o colaborare super reușită și bine-venită pentru o trupă axată pe o anumită nișă.

Această anumită nișă este și ceea ce mă face să spun că acest album Amon Amarth rămâne un material la fel ca și celelalte. Până în ziua de astăzi, nu pot să aleg un album Amon Amarth care să zic că excelează (poate doar „With Oden On Our Side” s-a mai mișcat cumva). Nu vreau să se înțeleagă că Amon Amarth este o trupă care nu are ce să ne prezintă: piesele sale sunt speciale mulate pentru show-uri live de nota zece, însă cam atât. „Jomsviking” este un disc care poate aduce ceva nou în spectacolele formației, fiind un efort mai mult decât necesar.

Amon-Amarth-2013

Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*