Amon Amarth şi Grand Magus / 4. 12. 2016, Arenele Romane, Bucureşti

943 vizualizări

Iată că, încet dar sigur, AMON AMARTH a devenit în România certitudine absolută. Nicio surpriză, aşadar, că Arenele Romane se umplu de-a binelea cu ocazia noii descinderi a suedezilor. Cortul este bine încălzit, produsele promoţionale din belşug, iar la standuri se vinde inclusiv ţuică fiartă. Atmosfera potrivită pentru ridicat paharul, scuze, cornul în aer şi pentru o repriză de metal fără compromis.

De data aceasta în deschidere cei de la Amon Amarth i-au adus pe conaţionalii lor de la Grand Magus, un „power trio” axat pe sonorităţile unui metal mai degrabă tradiţional. Se remarcă dintru început un sunet foarte clasic, „vintage”, distorsionat şi uşor murdar-bluesy, şi compoziţii bazice şi la obiect. După vreo două cântece situaţia devine destul de monotonă şi doar câte un solo de chitară prelung şi atitudinea prietenoasă a solistului-chitarist JB Christoffersson scot muzica din amorţeală. Publicul în schimb e foarte bine dispus, aşa că nu se zgârceşte cu aplauzele şi cu uralele. Pe scenă amestecul de heavy-metal clasic cu elemente de rock şi tente de doom se mişcă greoi, dar cu convingere. Ca să fim cât mai old school cu putinţă primim ca bonificaţie şi un solo de tobe, iar la ultima piesă, „Hammer of the North”, melodia simplă şi onomatopeic-războinică este reluată de un public deja bine încălzit.

amon-amarth-img_6429

Aglomeraţia atinge cote maxime când pe scenă urcă rând pe rând, cu Johan Hegg la urmă, vikingii veniţi să petreacă pe tărâmurile nu atât de reci ale urmaşilor Romei. Trecem peste inconvenientul reprezentat de gardul către zona „privilegiată” (numai în cort la Arene nu mai fuseseră „zone”…) şi intrăm direct în miezul problemei, pentru că recitalul începe cu „Pursuit of Vikings” şi o sală întreagă cere îndrumare pentru vasele de război. Sunetul foarte bun ne permite să descoperim pentru prima dată live şi piesele de pe recentul „Jomsviking”, cu „First Kill” sau „The Way of Vikings” ceva mai convingătoare decât pe album. Forţa muzicii, cu riff-urile recognoscibile şi melodioase ca fundal pentru strigătele războinice ale solistului vocal, este dublată de un decor „în temă” şi de cei doi figuranţi care apar pe scenă fie ca vajnici arcaşi sau luptători până la moarte, fie ca înşelători de felul celor cu chip asemănător în mai multe religii pe „Father of the Wolf”.

„Deceiver of the Gods” este un moment memorabil, în ciuda unei chitare excesiv de dezacordate (va fi de altfel schimbată imediat după sfârşitul piesei), iar finalul mitologic al lumii populate de „gods, monsters and men” – vorba altor războinici – e marcat prin „Destroyer of the Universe” şi clasica „Death in Fire”. În sală e plin de coarne – şi dintre cele făcute din os sau, mă rog, din imitaţie, şi dintre cele sugerate din degete – dar la imnul nou, „Raise Your Horns”, Hegg scoate din recuzită unul care îi acoperă jumătate de faţă. Totul e în tonul desfăşurării serii, una foarte caldă, la propriu şi la figurat. Se cântă din public mai mult decât la orice concert death-metal, se încropesc mici moshpit-uri, se ţopăie şi toată lumea e bucuroasă.

Chitariştii Johan Söderberg şi Olavi Mikkonen fac schimb de locuri şi de solo-uri, cântă versurile alături de solist, basistul îşi vede de sunetul lui strivitor, în timp ce noul baterist, Jocke Wallgren, se dovedeşte o achiziţie de marcă – omul ştie când e de marşuri şi furtuni, dar are şi încheietura fină pentru pasaje mai subtile pe cinele. Se pare că în ultima vreme e la modă comparaţia făcută de artişti între capacitatea noastră pulmonară şi cea a vecinilor bulgari, aşa că suntem invitaţi şi de data asta să urlăm cât ne ţin piepturile. Oricum, ce altceva să faci când eşti chemat printre „Guardians of Asgaard”?

Concertul Amon Amarth este probabil ultimul de asemenea dimensiuni de anul acesta, o încheiere „en fanfare”, cu o muzică ce ne-a intrat deja în sistem şi un public care cred că le-a intrat lor.

Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*