Arch Enemy, Aria / 18.01.2012, Arenele Romane, Bucuresti

94 vizualizări

Anul concertistic incepe frumos. Partas la ultimele zvacniri ale uneia dintre cele mai importante si originale trupe metal – vorbesc despre Carcass – Michael Amott a creat din nimic o entitate muzicala care nu a atins niciodata nivelul valoric al britanicilor, insa care a tinut steagul sus intr-o perioada in care metal-ul era in deriva: Arch Enemy.

Arenele Romane se umplu incet-incet, iar o parte din public inca vine agale pe strazile Parcului Carol cand pe scena incepe sa cante trupa locala de deschidere, Aria. Bum-bum!!! Volumul e dureros de ridicat. Se pare ca nu se mai poate face nimic. Asa ca ne bagam cuminti dopurile in urechi si incepem sa ascultam. E o chestie de curaj si atitudine sa urci pe scena in fata unui public „die hard metal” cu amestecul de rock alternativ si pasaje mai dure pe care il propun cei de la Aria. Insa pentru cine are urechi de auzit, e un experiment reusit.

Aflati la primul lor concert, baietii nu se prezinta ca o revelatie, ci ca un grup care isi cladeste temeinic si constiincios identitatea. Melodiile au „carlig”, partile cu o chitara cantand acorduri arpegiate sunt inspirate si expresive, basul e dinamic. Liniile vocale incearca sa evadeze din registrul simplist al rock-ului alternativ si merg spre o directie ceva mai „universala”, iar suprapunerea intre solistul principal, un tenor rock, si vocea de bariton ce-l dubleaza din cand creeaza o culoare timbrala reusita. Tensiunea, la nivel compozitional, este chiar aceea dintre muzica facuta dupa reteta si „alunecarile” din care acest grup si-ar putea crea o identitate originala. Publicul e vag indiferent, dar izbucneste in urale cand solistul vocal Cosmin anunta ca Aria e la primul concert. La mai multe!

Cu cateva minute inainte de urcarea pe scena a suedezilor (vorba vine, trupa e de fapt un mare amestec etnic) de la Arch Enemy, o reprezentanta a organizatorilor ii roaga pe cei din public, in numele Angelei Gossow, sa nu fumeze in timpul concertului. Numar patru tigari care se aprind instantaneu, chiar in timpul anuntului. Nu sunt eu un mare adept al interdictiilor privind fumatul, dar uneori parca n-ar strica sa ne gandim si la ceilalti.

Pe intro-ul „Khaos Overture” rasunand de pe banda, pe scena isi fac aparitia Daniel Erlandsson, Michael si Christopher Amott, Sharlee Dâ’Angelo si mult-asteptata Angela Gossow. Un bot de om imbracat in piele si cu tricou cu semnul anarhiei, din al carui gat ies sunetele guturale care au devenit trasatura definitorie a grupului… „Yesterday Is Dead and Gone”! Din cauza volumului prea ridicat se pierde cate ceva din claritatea melodiilor, dar altfel Arch Enemy este ceea ce asteptam: sincronizare excelenta, chitare melodioase si vocea furibunda care domina tot. In mijlocul evenimentelor din tara, „Revolution Begins” pare o piesa cum nu se poate mai nimerita, in timp ce „Ravenous” ne transpune cu cativa ani in urma, cand urmaream avizi video-clipul pe cate o compilatie Nuclear Blast. Imbinarea dintre partile melodioase si cele dure este reteta de la care Arch Enemy nu a abdicat niciodata, nici cu o iota. Cum armoniile raman si ele asemanatoare, dupa o vreme se instaureaza o anumita monotonie – asta pe album, caci live cele doua elemente bine imbinate pe o perioada de timp de aproximativ o ora si jumatate nu apuca sa plictiseasca. Trupetii par placut surprinsi de publicul entuziast – e doar prima data cand ii vedem pe Amott and co. – si fac un show pe masura. Nici n-ai spune ca fratele mai mic, Christopher, a fost plecat o buna bucata de vreme din trupa. Fiecare nota si fiecare miscare dau impresia unei unitati de monolit.

Se stie ca Angela Gossow are convingeri bine articulate, pe care nu ezita sa le exprime in fiecare concert. Ateismul este una dintre ele, anarhismul o a doua. Asa ca avem parte de clasicul discurs anti-religie inainte de una dintre piesele cu greutate de pe noul album, „Bloodtstained Cross”. Am observat de ceva vreme ca atunci cand are in fata o trupa importanta din strainatate, o parte a publicului reactioneaza cu urale orice ar spune cei de pe scena. Sigur ca nu am nimic impotriva celor care isi exprima astfel o convingere, dar e ciudat sa vezi ca aceiasi oameni par sa aprobe mesaje relativ contradictorii. Insa despre toate acestea vom mai scrie cu alta ocazie.

Daca solo-ul de tobe al lui Daniel Erlandsson ne convinge de tehnicitatea bateristului cu radacini in Romania, pasajele in care Christopher Amott isi etaleaza virtuozitatea reprezinta o variatie binevenita. Muzica cu o usoara tenta psihedelica, accente progresive si o atmosfera plutitoare realizata prin armoniile instabile aduce aminte de proiectul solo (atat de non-metal) al tanarului Amott, „Follow Your Heart”. Mai tarziu acestei improvizatii i se alatura si fratele Michael, recreand un duet chitaristic redutabil. Momentul se repeta dupa alte cateva piese, de data aceasta cu Michael in calitate de deschizator de drumuri si o abordare mai metal a desfasurarii solistice.
Daca „Dead Eyes See No Future” este o piesa ceruta la fiecare concert, „No Gods, No Masters” – dedicata tuturor inimilor rebele – este una dintre creatiile cele mai reusite de pe ultimul album, „Khaos Legions” si din intreaga cariera a trupei. Angela nu ezita sa ne impartaseasca gandurile ei despre o revolutie pasnica (voi ati auzit de vreuna?!) si despre idealul anarhiei in care toti oamenii sunt egali. De fapt, la nivelul ideilor, ce ne prezinta Arch Enemy nu este decat o radicalizare a mesajului unei parti a perioadei hippy. Luati versurile de la „Imagine” – acest mic manifest comunist pus pe o muzica suava – si regasiti acolo tot ce spune Angela. Un gand malitios si misogin ma face sa-mi spun: frumusica e, voce are, minte ce-i mai trebuie? Lasand gluma deoparte, ideologia utopica – si in sine foarte intoleranta, desi predica toleranta – care ne este infatisata este simptomatica pentru o lume in deruta totala. Dincolo de opiniile personale, respect insa implicarea celor de pe scena in crezul lor si nu uit ca ii apreciez in primul rand pentru muzica.

„We Will Rise” incheie prima parte a concertului, in timp ce bisul aduce o revenire in forta si salutul prelungit adresat de trupeti publicului, pe acordurile unui outro marca Arch Enemy. Iata un concert despre care pot spune cu mana pe inima ca nu regret ca l-am vazut. Si cu siguranta aici spectatorii care au umplut sala sunt in asentimentul meu.

(Text: Paul „Slayer” Grigoriu, Foto: Diana Grigoriu)

O galerie foto de la acest concert se poate accesa AICI.


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*