The White Stripes a fost un duo format in anul 1997 in Detroit, Statele Unite si a reprezentat cea mai influenta trupa tanara a anilor 2000 datorita unui sunet care se baza pe conceptul lucrurilor facute simplu.
Grupul a devenit unul dintre cele mai semnificative proiecte ale anilor 2000 gratie rolului jucat in resuscitarea scenei garage rock, lucru datorat unui sunet care combina bluesul clasic cu un punk istet si vibrant intr-o maniera nepretentioasa si bruta. Riffurile abrazive care au caracterizat cele mai bune piese ale trupei – precum „Seven Nation Army”– vin sa intareasca natura experimentala a muzicii The White Stripes.
Compus doar din doi membri, si anume Jack White (vocal si chitara) si Meg White (baterie), duoul a devenit in doar cativa ani celebru si castigator de premii Grammy. Si asta nu numai datorita muzicii, ci si a aerului de intriga pe care cei doi il emanau. Jack si Meg au fost sot si sotie, iar mai apoi au sugerat ca sunt frati, insistand sa se imbrace mai tot timpul la fel, intr-o schema cromatica de rosu, negru si alb. Aceste culori se regaseau, de asemenea, si pe fiecare artwork de album, alaturi de obsesia pentru cifra trei.
Discografia trupei consta in sase albume de studio, un album live, doua EPuri, un film de concert, un documentar de turneu, douazeci si sase de singleuri si paisprezece videoclipuri. Ultimele trei albume au castigat, fiecare, cate un premiu Grammy pentru „Cel mai bun album alternative.”
Sa trecem asadar prin cele 10 piese esentiale ale grupului The White Stripes:
“Hardest Button to Button” (Elephant – 2003)
Cel de-al treilea single de pe albumul Elephant spune povestea unui copil care incearca sa se integreze cat mai bine intr-o familie disfunctionala: “Now we’re a family, and we’re alright now, we got some money and a little place to fight now.” Ca si cand Beck s-ar fi infiltrat in aceasta poveste! Desi versurile piesei sugereaza ideea sus-exprimata, aceasta este apreciata de catre fani mai degraba datorita riffului greoi si extrem de catchy, alaturat “tunetului” de tobe. Tot fanii au clasat aceasta piesa ca fiind cea mai buna compozitie The White Stripes, dupa celebra „Seven Nation Army”.
“Blue Orchid” (Get Behind Me Satan – 2005)
Daca 95% din piesele White Stripes exploateaza motivul dragostei care s-a dus pe apa sambetei, atunci “Blue Orchid” reprezinta opera desavarsita a acestei categorii, avand un vers care te trimite direct la sentiment: “You took a white orchid turned it blue.” Plina de atitudine, chitara lui Jack suna ca si cand te-ar impusca, in timp ce vocea lui cade intr-un falset infricosator. Odata cu lovitura de gratie data de catre versul “How old are you now, anyway?”artistii se dezlantuie intr-un mod sfidator si ne demonstreaza ca piesele “de despartire” nu trebuie sa fie intotdeauna triste, ci mai degraba nervoase.
“Ball and Biscuit” (Elephant – 2003)
Nicio alta piesa White Stripes nu a atins mesajul blues mai bine decat aceste aproximativ sapte minute geniale impanate de furie sexuala si de spiritul lui Jimi Hendrix. Solourile de chitara gem din cauza suprauzuli pedalei de modulatie si se evapora odata cu interventiile brute de la tobe. Tactica de atac si retragere folosita in acest cantec il face sa fie un joc S&M, motivul coloristic rosu si negru devenind aici indicativul unui gag ball: “Let’s have a ball girl/ And take our sweet little time about it.” Suna ca si cum ai fi fost ars de viu, iar tratamentul consta in sapte minute petrecute in rai.
“Icky Thump” (Icky Thump – 2007)
“Icky Thump” provine din termenul nord-englezesc “Ecky Thump” care, din punctul de vedere al intelesului, s-ar traduce ca “O, Doamne” [“Oh, God”]; aceiasi expresie iti va veni in minte si in momentul in care realizezi ca aceasta piesa este cantata de doar doi oameni. Excentrica, exuberanta, si, uneori, chiar dementa, “Icky Thump” este o piesa care nu se dezice de la crezul White Stripes. Prin intermediul acesteia, Jack loveste ascultatorul cu unul dintre cele mai dure mesaje din cariera, criticand astfel masele care refuza sa gandeasca: “White Americans, what?/ Nothing better to do?/ Why don’t you kick yourself out?/ You’re an immigrant too.”
“Hello Operator” (De Stijl – 2000)
Se pot numara pe degetele de la o mana momentele in care Jack White a cedat atentia altcuiva, momente care, de obicei, reprezentau ceva intrigant, precum lead-ul lui Meg de pe “In the Cold, Cold Night” sau monologul de pe “Little Acorns” al lui Mort Crim. Momentul in care Jack se retrage pentru cateva momente in cadrul piesei “Hello Operator” actioneaza ca un bandaj pentru ranile cauzate din cauza bluesului intens. Aceasta piesa se bazeaza pe un cantec folosit in diferite jocuri de catre copii, denumit “Ms. Suzy.”
“Screwdriver” (The White Stripes – 1999)
In timp ce multe piese White Stripes s-au scaldat in ape goth, “Screwdriver” ramane chintesenta garage rockului cu o nota de Led Zeppelin, datorita dinamicii incet/ tare si a abrazivitatii sunetului. Acesta a fost pana la urma secretul trupei: instigarea la dezbateri privind pedigreeul muzical. Avand un riff oldschool care te indeamna la putin “air guitar”, este putin ciudat faptul ca acest cantec nu a devenit un mare hit. Jack a declarat faptul ca aceasta piesa este inspirata de momentul in care acesta a fost amenintat cu violenta pe strada, lucru exprimat cel mai bine prin intermediul versurilor “What if someone walked up to me/ And like an apple cut right through me?”
”Dead Leaves And The Dirty Ground” (White Blood Cells – 2001)
Cel de-al treilea album al americanilor incepe cu o piesa de-a dreptul sexy si trista in acelasi timp, constuita pe un riff grav si pe niste tobe cu greutate – greu de crezut ca o femeie atat de firava precum Meg este capabila sa dezlantuie atata energie. ”Dead Leaves And The Dirty Ground” se departeaza de sunetul garage si abordeaza o atmosfera de poezie solemna, vorbind despre durerea despartirii de persoana iubita: „I didn’t feel so bad till the sun went down / then I come home / no one to wrap my arms around.” Blues!
“Fell In Love With a Girl” (White Blood Cells – 2001)
Ramanand in aceiasi nota garage rock, “Fell In Love With a Girl” pare a fi un act uitat al anilor ’60, lucru care spune multe despre misiunea de revitalizare a garageului intreprinsa de catre duoul american. Pe aceasta piesa, Jack White s-a jucat de-a Jurassic Park cu ADNul rockului, iar rezultatul este un cantec care este ascultat si dansat si in ziua de azi. Cat despre mesajul transmis, avem din nou de-a face cu o piesa “de dragoste”, pe care Jack face chiar analize psihologice, spunand ca:
”My left brain knows that our love is fleeting.”
“Black Math” (Elephant – 2003)
Prin intermediul “Black Math” trupa critica sistemul de invatamant incapabil de a produce indivizi cu adevarat pregatiti – “Listen master can I ask you a question/ Is it the fingers, or the brain/ that you’re teaching this lesson?” Fara dubiu, este printre cele mai bune piese despre scoala dupa “School’s Out” sau “Another Brick in the Wall.” Lucrul care face distinctia intre “Black Math” si celelate piese nervoase ale trupei este rifful care ricoseaza, aerul stoner si, nu in ultimul rand, acele “yeah” de la final care par a fi vocea unei clase care isi ataca profesorul.
“Seven Nation Army” (Elephant – 2003)
Un groove temperat, o toba ascutita si un vocal Plant-paranoid – am crede ca pana in anul 2003, Jack White a jucat aceste carti la maximum. Pana in momentul in care ne-a spus ca: “A seven nation army couldn’t hold me back”, lansand astfel un mesaj care a cucerit lumea. “Seven Nation Army” reprezinta hitul absolut al grupului, o piesa care desi pare destul de lustruita si minimalista, poate foarte bine sa reprezinte ideea de origine muzicala primordiala. Avand o linie de bas memorabila si extrem de catchy, acest cantec spune un adevar, cantat la unison de catre miile de voci ale fanilor.
Am omis vreo piesa? Am “pierdut” vreun mesaj subinteles? Asteptam parerile voastre!
Lasă un comentariu