B’estfest – ziua 1 / 06.07.2012, Tunari

127 vizualizări

Desi nu este prima editie B’estfest care se tine in afara Bucurestiului, eu abia acum ajung pe malul lacului din Tunari, acolo unde terenul plat dintre culturi agricole a fost transformat pentru cateva zile intr-un furnicar eterogen. Muzica (sapte scene plus alte spatii), arte plastice, sporturi mai mult sau mai putin extreme, tiribombe de balci, locuri de relaxare, multe corturi cu mancare, bautura cat cuprinde, cluburi deja „clasice” (Fabrica, Expirat, Control), Green Village cu protectia apelor, tot felul de nimicuri haioase de vanzare, coltul cu carti, camping si cate si mai cate. Avem si cort de presa, pentru transmisiuni „live”, ceea ce da un plus de profesionalism organizarii festivalului, ca si brosura tiparita in colaborare cu B24Fun in care trupele sunt descrise pertinent (sunt atenta in special la cele de metal), iar lui „thrash” nu-i lipseste h-ul, asa cum s-a intamplat nu demult la „concurenta”. Desi scena Jägermeister este cea care m-a adus aici, pentru ca doar acolo se desfasoara trupele metal (si asemanatoare), imi place acest amalgam extrem de colorat de muzichii, costumatii, atitudini si manifestari, toate in limita decentei dupa cum voi observa pana la final. Vama Veche langa Bucuresti? De ce nu?

Nu lipsesc chioscurile de jetoane (6 lei bucata), suficient de multe incat cozile sa nu fie mari; apa e jumatate de jeton, mult mai bine decat la proaspat terminatul Rock the City, iar standurile celor de la Bacania Veche, Divan si Lanterna ofera mancare foarte buna din specificul romanesc, arabesc si italian la preturi decente. Despre mancarea indienilor, nu-mi amintesc acum numele, m-am convins acum o saptamana si, desi preturile au crescut intre timp (o fi de la benzina consumata pana aici?), nu cred ca lipsa gustului s-a compensat. Mai am de adaugat acordul cu RATB pentru cursele speciale, care nu sunt cu tarif de suburban, cum se anunta pe site-ul festivalului, ci la tarif de aeroport, dar asta n-ar fi fost o problema la fel de mare precum insuficienta autobuzelor la anumite ore, cand trebuie sa vina sau sa plece intr-atat de ticsite incat lumea e nevoita sa coboare pentru ca podul peste rau sa nu cedeze. Despre camping nu pot spune prea multe in plus fata de ce am gasit pe site, doar ca nu este pe cat de plin mi-ar fi placut mie; e clar, la anul, daca vin, iau cortul, caci traditia trebuie construita. De salutat ideea cu corturi deja montate, de inchiriat la fata locului, precum si cea cu spatiul de biciclete, desi nu stiu cat de pazit este; in aceasta privinta insa cred ca era bine ca la casele de bilete sa existe mici „vestiare” (in genul celor de la alimentare), in care sa lasi obiectele interzise, caci daca vii pe doua roti invariabil iei cu tine niste scule (pompa, camera, patent, cheie, surubelnita) pe care nu le poti baga in spatiul festivalului, pe buna dreptate; ca sa nu mai zic ca ai putea lasa acolo atat de necesarul spray impotriva tantarilor – si credeti-ma ca, in ciuda vibratiilor puternice, acesti vor da navala pe seara…

Acum ca am dat o tura prin spatiul inca liber dintre scene si m-am incarcat cu primele impresii, toate pozitive, ma inarmez cu o limonada preparata de cei care folosesc banii astfel obtinuti pentru ajutorarea copiilor bolnavi de cancer de la Marie Curie si vin la locul ce-mi va fi cel mai apropiat la B’estfest 2012, scena Jägermeister. Aici tocmai intra pe scena niste pusti colorati si haiosi, reuniti sub numele Backstage Hero. Bucurestenii merg pe linia vesela a rock-ului alternativ amestecat cu punk si ska, iar rezultatul nu pot spune ca-mi place in mod deosebit, dar apreciez dezinvoltura cu care canta in fata a maxim douazeci de oameni. Este abia trecut de ora 16, intr-o zi lucratoare si pe un soare care te capiaza, asa ca nu-i de mirare publivul aproape inexistent (si nu doar aici), dar cei patru tineri isi fac treaba cu entuziasm si umor, asa ca scurtul lor show nu-i deloc dezagreabil, mai ales daca-l urmaresti de la firul ierbii, la umbra cortului de sunet.

Ma deplasez putin pana la una dintre scenele principale, pentru ca pe Ciuc (sponsor oficial) tocmai se desfasoara Toulouse Lautrec, nume de care am tot auzit, dar niciodata n-am ascultat; vin deci cu gandul la afisele art-nouveau de cabaret parizian ale celebrului pictor francez si la „discipolii” lui din underground-ul romanesc. Primul lucru care imi atrage atentia este caciula de blana a solistului-chitarist sub care nu stiu cum nu se transforma creierii in snitel pe caldura asta. Cei trei ii dau energic cu alternative-ul lor, dar ceea ce canta nu ma atinge, mai ales ca se simte in sunet ca e numai un trio. Stau o vreme, incercand sa gasesc ce le place atator sustinatori la Toulouse Lautrec, dar plec la fel de nedumerita despre cum de la scena Future Heroes de anul trecut acum au ajuns pe cea principala.

Totusi, am venit pentru ceva mai greu sau macar mai complicat, iar ungurii de la Turbo imi ofera ceva cu adevarat uimitor; de fapt, ei vor constitui pentru mine una dintre frumoasele surprize ale festivalului. Iar lumea care se strange incet-incet imi arata ca e de aceeasi parere. E drept, baietii au cam gresit deceniul (de fapt si secolul, si mileniul), caci cvintetul pare venit de la Woodstock – si ca infatisare, si ca muzica. Maghiarii imbina intr-un mod fermecator psihedelicul si rock-ul progresiv specific anilor ’70 cu sunetul modern, curat, iar rezultatul este o muzica de buna calitate si o atitudine flower-power seducatoare. Inspiratia din zona The Doors, Led Zeppelin si Deep Purple este suficient de mare incat sa nu pot cataloga piesele Turbo drept originale, dar au o doza importanta de autenticitate, ca sa nu mai vorbesc despre executia instrumentala ireprosabila. Iata o idee buna pentru organizatorii de concerte rock de la noi care cauta trupe de deschidere prin vecini.

As vrea sa vad ceva din evolutia Grimus, alta trupa de alternative cu multi sustinatori, dar se suprapune cu L.O.S.T., deci decizia nu-i greu de luat. Bucurestenii se prezinta asa cum ii stiu, profi si antrenanti, chiar daca nu prea au pe cine angrena in death metal-ul lor melodios. Piesele cunoscute de multi umblatori prin cluburile obscure ale Capitalei (Ziua ce vine, Becoming a Lie, Remains of Pain, Why?) ridica in aer cateva maini, dar cele mai sincere aplauze sunt primite de basistul Vlad Busca pentru discursul in favoarea cititului de carti, iar L.O.S.T. se alatura astfel, ca si alte cateva trupe de la B’esfest, campaniei pro-carti initiata de o anumita editura.

Urmeaza o prezenta mai rara in Bucuresti (sau, in fine, pe langa), asa ca raman prin zona pentru a fi pe faza cand Negura Bunget urca pe scena. Nu am mai vazut trupa timisoreana cu Chakravartin (Stefan Zaharescu – MG42) si, cum tanarul da bine pe scena cu atitudinea sa dramatica, dar si cu evidentele calitati ale vocii, ma bucur ca a ajuns frontman-ul unei trupe mai cunoscute decat Kistvaen, de exemplu. Cei sase membri sunt sobri si, aparent, necomunicativi, dar frumusetea acestui tip de black metal, cu accente progresive si influente folclorice, rezida numai in muzica, fara alte reactii „exoterme”. Melodia clapelor si agresivitatea chitarelor sunt la ele acasa, iar sunetul impecabil pune in evidenta nuantele introduse de nai, tulnic si xilofon. In ciuda tulburarilor relativ recente din cadrul trupei (ramasa grupata in jurul lui Negru), Negura Bunget este un tot inchegat, iar lipsa derapajelor spre comercial, chiar si dupa ce a cantat pe la festivaluri internationale, este apreciata de nucleul „dur” al fanilor. Dar chiar daca nu te numeri printre acestia, nu poti sa nu apreciezi Pamant, Cunoasterea tacuta, Vazduh sau Hora soarelui.

Stiu ca asist la concertul Moonspell cu un handicap – acela ca nu am apucat sa ascult Alpha Noir / Omega White, albumul dublu lansat anul acesta de pe care sunt prezente pe lista sapte piese (Axis Mundi, Alpha Noir si Love Is Blasphemy, chiar la inceput, apoi Lickanthrope, Versus, New Tears Eve si En Nome do Medo) -t adica jumatate de show; rezultatul auditiei lor live este ca maine, daca voi mai fi in stare dupa acest maraton muzical, voi asculta pe indelete ultima creatie discografica a portughezilor. Opium ma aduce pe teritorii mai cunoscute, iar Awake! si Wolfshade (A Werewolf Masquerade) imi amintesc de momentul cand m-am indragostit de Moonspell, cu agresivitatea sa atat de melodios ancorata la ceea ce a fost considerat candva capatul Pamantului – apropo de asta, cat imi lipseste mai recenta Finisterra! In schimb, Nocturna este singura piesa pe care as fi inlocuit-o cu altceva (si cate variante ar fi!). Cine a mai vazut Moonspell, si cel putin in Romania au fost cateva ocazii, stie ca si partea vizuala conteaza, potentand atmosfera creata de muzica, iar maestrul nu este altul decat Fernando Ribeiro, un personaj pe cat de intunecat si „malefic” pe scena (altadata cu un sceptru mefistofelic, acum cu o masca demonica), pe atat de simpatic si amabil ca interlocutor. Aflat in voce si cu chef de cantat, solistul acapareaza intreaga prezenta, iar comunicarea este permanenta, firea sa deschisa fiind tradata de dialogul cu publicul care, nu-i de mirare, il adora. Colegii sai sunt prezenti mai mult cu instrumentele, dar munca si-o fac exemplar: Miguel Gaspar in spatele tobelor, Morning Blade (Ricardo Amorim) cu chitara, Aires Pereira cu basul, cel mai „zbuciumat” fiind insa de departe Pedro Paixao, care alearga cu chitara sau isi scutura pletele cu furie deasupra clapelor. Despre muzica ce pot spune? Cei care au urmarit evolutia Moonspell nu sunt dezamagiti decat de durata redusa a concertului; in plus, cum lusitanii continua linia albumului precedent (de pe care, din pacate, nu este prezenta nicio piesa) de intoarcere la radacini, dar cu un sunet actual si subtilitati de orchestratie ce confera un plus de sensibilitate, vechii fani sunt cei mai fericiti. Prin aceasta prisma, finalul este de-a dreptul delicios, cu Vampiria (o, da!), Alma Mater (sa dansam deci) si Full Moon Madness, la sfarsitul careia nu ma pot abtine si trag un „hau-auuu-auuuu” prelung, chiar daca frumoasa luna de pe cer nu-i tocmai plina.

Intr-o cronica recenta, Paul S. Grigoriu spunea ca a vazut Soulfly de mai multe ori decat Holograf; cam acelasi lucru il pot afirma eu despre Kreator – si sunt mandra de asta! Veteranii teutoni ai thrash-ul au mai lansat un album (Phantom Antichrist) de la ultimul concert la care am asistat; cu ocazia B’estfest primim o mostra (un „teaser”, dupa cum spune un amic PR-ist) – piesa-titlu si From Flood into the Fire, suficient cat sa ne starneasca, prin agresivitatea si carligele specifice trupei, curiozitatea. Constat cu uimire cum reuseste Kreator sa acopere intr-un show de nici o ora si jumatate aproape toata discografia, care nu-i chiar scurta, lasand pe dinafara doar doua albume (Renewal si Cause for Conflict). In rest toate sunt prezente intr-un concert inceput cu ceva sinonim cu numele trupei: Violent Revolution, iar moshpit-ul este de neoprit, caci aproape fara pauza Kreator continua cu Hordes of Chaos. „Is there someone following you / Someone following you” – ati ghicit, nu? Phobia completeaza lista de hit-uri, ca si Extreme Aggression (adica ce vedem pe scena), People of the Lie, Terrible Certainty si Enemy of God. Cvartetul german canta cu chef si daruire, cu rautatea specifica trupei si incontestabila priza la public. Ziua torida a lasat loc intre timp racorii noptii (alt mare avantaj al acestui loc inierbat fata de betonul din Bucuresti), ceea ce favorizeaza o serie intreaga de manifestari rocker-esti: de la inofensivul head-banging, trecand prin moshpit, circlepit, si-ce-mai-gasiti-voi-pit, se ajunge la „traditionalul” wall of death, in care intra toti cei indemnati de Mille Petrozza la ceva ce am auzit si data trecuta: „I want you to destroy this place!”; din fericire, acum lucrurile se desfasoara in aer liber, asa ca dezastrul nu se anunta chiar iminent. Si daca tot veni vorba despre solistul, chitaristul si omul in jurul caruia se coaguleaza Kreator, nu poti sa nu remarci ca omul este intr-atat de antipatic incat iti place, mai ales ca, departe de a fi un vorbaret, stie ce vor sa auda spectatorii intre piese. Ce-i drept, nu poti canta cu zambetul pe buze Voices of the Dead, Coma of Souls si Endless Pain, si nici nu poti indemna lumea sa poarte un Flag of Hate, dar Mille pare chiar intruchiparea agresivitatii extreme (de la Kreator citire) pe scena, incarnarea placerii de a ucide (ca tot urmeaza Pleasure to Kill), iar riff-urile dementiale care ies din chitara sa si a lui Sami Yli-Sirniö aproape ca executa. Se adauga artileria lui Jürgen Reil (alias Ventor, al doilea membru fondator care a ramas pe metereze alaturi de Petrozza) si basul furibund al lui Christian „Speesy” Gielsler si astfel echipa monolitica este completa. Betrayer si Tormentor pun capat unui concert foarte bun, cu un sunet pe masura (acest aspect se pastreaza pe intreg festivalul, deci felicitari organizatorilor si echipei tehnice) si o mega-doza de rautate thrash. Energic, in viteza, fara compromisuri, pe linia consacrata de Kreator, dar evitand complet monotonia. Daca cei responsabili cu scena nu s-ar apuca rapid sa dezasambleze si sa stranga, as incepe sa strig, asa cum sunt obisnuiti nemtii la ei acasa, „zu-ga-be, zu-ga-be”.

(Diana Grigoriu)


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*