Când hamsterii devin veterani – Helloween

80 vizualizări

Până acum, de fiecare dată când am avut interviu cu Helloween, partenerul meu de discuţie a fost Andi Deris. De data aceasta însă am întâlnire (telefonică) cu Michael Weikath, cel care a fost „acolo” de la bun început, încă de pe vremea split-ului „Death Metal”.

Şi omul are multe de povestit, de la propria evoluţie muzicală până la problemele financiare pricinuite de impresari lacomi şi necinstiţi. Totul cu umor şi calm, dar şi cu o frumoasă capacitate de introspecţie.

Şi Weiki îi are la inimă pe români, după cum singuri veţi observa.

Helloween Trupa 2015

La vremuri noi, album nou: „My God-Given Right”. De unde acest titlu? Despre ce drept dat de Dumnezeu este vorba?
Este vorba despre a face lucrurile pe care le socoteşti bune şi a le lăsa deoparte pe celelalte. Bun, povestea de la care a pornit totul a fost alta. Când Deris a terminat şcoala, le-a spus părinţilor lui că mai departe ar vrea să încerce să facă muzică rock, să scrie cântece, să dea concerte. Mama lui ar fi vrut cu siguranţă să facă studii şi să îşi ia un serviciu ca lumea. Însă tatăl lui cântase şi el, la saxofon. Şi i-a spus, „dacă tu crezi că acesta e drumul tău, ai binecuvântarea mea. E dreptul tău, dăruit de Dumnezeu”. Şi pornind de la asta, el a făcut un text, despre lucruri mai generale, despre libertate, libertatea de expresie… Şi sigur, este şi vorba despre a nu face anumite lucruri. Pentru că nu poţi spune „e dreptul meu dăruit de Dumnezeu să-i omor pe toţi.”

Mă uitam la versurile pe care le-ai scris pentru „Battle’s Won”, sunt foarte sarcastice. Ironia a fost mereu o trăsătură Helloween, în ciuda faptului că mulţi cred că metal-ul e o treabă foarte dură şi serioasă. De unde vă vine această abordare?
Nu ştiu, dar cred că ţine de caracterul nostru. Am crescut cu toţii în Germania, am mers la şcoli bune, am trăit într-un mediu bun. Poate cu excepţia lui Markus, el a crescut într-o zonă mai dură. Şi a scris şi un cântec pe tema asta, „Living on the Edge”. Dar din textul lui se vede şi că dacă ai crescut într-o zonă mai rău famată nu e obligatoriu să ajungi criminal. Revenind la întrebare, noi toţi avem acel simţ al umorului dubios, sarcasm sau cum vrei să-i spui. Are mult de-a face şi cu satira. În Germania satira este permisă, dar nu a fost totdeauna aşa. Şi e şi greu să umbli cu ea, mulţi oameni nu înţeleg, nu au acest simţ.

În România veniţi cu Judas Priest. Mulţi dintre cei care au văzut afişul au spus că e un concert clasic. Cum te simţi când ştii că eşti un clasic, un clasic heavy-metal?
Vezi tu, e frumos, dar trebuie să priveşti mai departe. Nu se întâmplă dintr-odată. Cânţi de treizeci de ani, de douăzeci de ani şi deodată auzi că eşti un clasic, e frumos. În privinţa Judas Priest, îi înţeleg foarte bine pe aceşti domni. Ei cântă mult dinaintea noastră, din 1969 sau chiar 1968. Ei bine, în 1968 eu aveam şase ani, trebuie reţinut acest lucru. Important este să mergi mai departe, să faci lucruri care îţi plac şi le plac fanilor.

Vă simţiţi bătrâni?
Nu întinerim. Pe unul îl doare ceva, pe celălalt altceva, ai probleme cu stomacul când călătoreşti mult… Dar asta ţi se poate întâmpla şi când eşti mai tânăr. În plus, niciunul dintre noi nu ştie să facă altceva mai bine decât ce facem în momentul de faţă. Nu poţi să spui, „de azi mă fac pictor”, pentru că sunt oameni în domeniu care au făcut ce era de făcut… În Germania avem o vorbă, „cizmarul să rămână la cizmele lui”. Faci ce ştii mai bine. Sigur, există oameni cu multe talente, care fac 4-5 lucruri deodată şi pe toate foarte bine. Dar noi, majoritatea, facem ce ne pricepem să facem.

Ştiu că este o întrebare la care e greu de răspuns, dar crezi că v-aţi atins vârful creativ?
Nu ştiu. Aş zice că nu. Poţi mereu, cu eforturi, să faci lucruri noi. Deris compune foarte mult, refrene, melodii, pare să nu se oprească niciodată. Dacă uneori se mai repetă pe ici pe colo o temă melodică, este pentru că scrie foarte mult şi nu are mereu privirea de ansamblu. Iar dacă îi vine o idee, o pune în aplicare. E mai bine să faci asta decât să nu faci nimic. În ceea ce mă priveşte, nu cred că am furat niciodată nimic din piesele mele mai vechi. Bun, pe „Burning Sun” am dezvoltat un riff mai vechi, dar pentru a crea o legătură, ca o continuare. Sper că nu am ajuns la acel vârf, ar fi şi păcat. Acum avem un disc nou, excelent după părerea mea, mai bun decât multe dintre cele pe care le-am făcut în ultima vreme.

De multe ori m-am întrebat: când ai succes, faci turnee lungi, apoi mergi în studio, când ai timp să mai evoluezi ca muzician, să studiezi pur şi simplu?
Nu prea ai. În perioadele intermediare, dacă există asemenea perioade. Noi avem un oarecare succes, deci reuşim să existăm şi avem un pic de timp. Altora nu le merge la fel de bine şi din cauza presiunii riscă să facă greşeli. Dacă trebuie să scoţi în fiecare an câte un album, la un moment dat ajungi la alienare. Rezultatul e un mers linear, totul e la fel, nu mai există evoluţie sau apare involuţia. Trebuie să fii atent. Noi, din fericire, mai avem uneori timp. Uite, eu pe albumul ăsta am scris 3 piese. Am lucrat la 6, dar am lăsat 3 deoparte ca să mă concentrez mai bine la cele care au rămas, să le finisez. Pe alte albume am compus mai mult şi la sfârşit unele lucruri nu mi s-au părut chiar extraordinare, în timp ce acum sunt mândru de compoziţiile mele şi am lucrat mai mult la ele decât la unele de pe albumele anterioare. Mereu m-am concentrat pe armonie, e din ce în ce mai importantă pentru mine. Pentru că, sigur, poţi să spui, am o strofă, un bridge, un refren şi văd eu cum le leg. Dar durează mai mult dacă încerci să faci şi armonia să evolueze pe mai multe niveluri. Vorbesc pentru mine, dar sunt sigur că şi celorlalţi le merge la fel. E o evoluţie a metodei de lucru, îţi dedici mai mult timp şi când în sfârşit iese ceva, nu mai ai de ce să te plângi. Mie personal noul album îmi place mai mult decât altele din ultima vreme. Nu e la fel de agresiv, de supărat, are un aspect mai pozitiv. Să spunem că e un album pe care gospodinele l-ar putea asculta mai uşor decât alte discuri ale noastre, ceea ce s-a întâmplat la vremea lui şi cu „Keeper I”, a fost acelaşi lucru.

Abordaţi multe subiecte serioase în textele voastre: fie că sunt spirituale, ca pe „Laudate Dominum”, care rămâne una dintre piesele mele preferate, fie sociale. Dar credeţi că un cântec, un album, chiar pot schimba ceva?
Nu ştiu. Am un sentiment care îmi spune că important e să menţinem procentajul de oameni normal. Acum suntem de trei ori mai mulţi decât pe vremea când mergeam eu la şcoală. Şi cred că trebuie menţinut procentajul oamenilor normali, buni, la un 78%. Sigur, în zilele noastre vedem tot felul de oameni cu implanturi, devianţi sau mai ştiu eu ce. Sunt lucruri pe care aş fi preferat să nu le trăiesc, dar mă gândesc în continuare la ceilalţi. Sigur, pe de altă parte şi unii dictatori sunt aleşi cu 78% din voturi, uneori chiar mai mult. Dar, în general, îmi spun că există acea majoritate tăcută a oamenilor totuşi buni, şi e important să păstrăm echilibrul. Pentru că dacă balanţa se înclină în partea cealaltă, o să trăim vremuri grele. Cât despre „Laudate Dominum”, mă face uneori să mă gândesc la fanii români, pentru că limba voastră mi se pare foarte apropiată de latină, mult mai apropiată decât franceza. Şi m-am gândit să scriu o piesă pentru cât mai mulţi oameni. Nu una în japoneză, chiar dacă unele trupe au făcut-o. E un cântec prin care le spun şi „mulţumesc” admiratorilor care, ca voi, au limbi ce se trag din latină. Şi a fost o mare plăcere să-l scriu, deşi am muncit din greu.

Să facem o incursiune în trecut. „Chameleon” a fost un album nu foarte bine primit la vremea lui. Mărturisesc că mie mi-a plăcut, chiar mai mult decât „Pink Bubbles Go Ape”. Cum vedeţi, privind în urmă, această abordare experimentală?
Ştii, este genul de moment care apare în discografia multor formaţii. Cei de la Deep Purple au scos şi ei „Stormbringer” sau „Come Taste the Band”, albume excelente, dar foarte diferite de ce însemnase până atunci Deep Purple. Şi pentru mine, ca şi pentru mulţi alţii, trupele ca Deep Purple au fost nişte premergători. Artişti care au exprimat ce au simţit la un moment dat. Şi le-a mers sau nu. Era un moment necesar, e foarte important că am exprimat ce aveam de exprimat, dar reprezintă un moment de cotitură în cariera noastră. Ar fi putut să fie mai bun. Sunt un pic dezamăgit că a ieşit „doar” atât. Toată lumea a contribuit, am compus „Windmill”, dar spun că ar fi putut să iasă mai bine, mai altfel. Dar este ce este şi nu putem decât să ne bucurăm că am supravieţuit unor vremuri de căcat. Am intrat în altă lume, am încercat să scăpăm de datorii, iar, pe de altă parte, s-a văzut că iubitorii de metal nu sunt idioţii pe care şi-i imagina toată lumea. Ştii, se spune, „ăştia de fapt nu ştiu să cânte cum trebuie la chitară, nu sunt în stare să compună o melodie ca lumea”. Ba suntem. La bază suntem muzicieni rock obişnuiţi şi din punctul ăsta de vedere „Chameleon” nu e ceva chiar atât de experimental. Am făcut lucrurile pe care le ştim şi le ştiam şi înainte. Dar e un subiect dificil. Gândeşte-te la unele albume Queen. Şi la Muse, ei sunt cameleonici, şi au muncit din greu la acest lucru. Dar, ştii, nu merge să fii noul Queen sau noul U2.

Acum e foarte la modă ca trupele mai vechi de 25 de ani să se retragă. Fac un turneu de adio, apoi se răzgândesc. Voi v-aţi gândit la un turneu de adio?
Nu, nu suntem destul de bogaţi pentru aşa ceva. Fosta noastră firmă de management a câştigat 64 de milioane de mărci germane de pe urma noastră, dar noi nu am primit nimic. Am avut şi datorii de două milioane de mărci. Lucrăm încă la ştergerea problemelor din istoria noastră timpurie. Nu suntem bogaţi, am avut contracte mizerabile. Şi culmea este că deşi am povestit despre asta, unele trupe ne-au ignorat şi s-au dus să semneze cu aceleaşi case de discuri. Şi au păţit la fel. Aşa că nici vorbă de turneu de adio. Aş avea bani să-mi cumpăr o maşină, apoi ar trebui să-mi iau permisul şi aş putea conduce o maşină de îngheţată ca să am din ce trăi. Aş vinde cornete şi turneul de adio ar fi seara, când m-aş duce acasă.

Păi atunci abia aştept să vă văd în concert în România.
Vreau să-mi exprim recunoştinţa faţă de fanii noştri din România. Au fost alături de noi chiar şi pe vreme proastă. Nici nu-mi dau seama cum pot unii oameni să bată drumul şi să vină pe o vreme mizerabilă, aşa cum a fost uneori când am cântat la voi, doar ca să-şi încurajeze trupa preferată. Un mare „mulţumesc” fanilor români pentru susţinere.

Helloween e o trupă iubită la noi, şi nu de ieri, de azi. Ţin minte că şi în anii 1980 erau rockeri care aveau în case postere cu Helloween, luate de prin vreo revistă primită pe sub mână.
Da, era în perioada cortinei de fier. Bine că de asta am scăpat, să vedem cum ne descurcăm mai departe.


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*