Between Colors: „Pentru noi, muzica este o chemare, nu doar un hobby.”

1.127 vizualizări

Am citit acum mulți ani romanul „Zbor deasupra unui cuib de cuci”, al scriitorului american Ken Kesey. Chiar dacă a trecut ceva timp de atunci, o idee din carte mi-a rămas întipărită în minte și, deseori, apare de te miri unde, ca să mă bântuie.

Unul dintre personajele lui Kesey, Chief Bromden, suferă nespus deoarece are coșmaruri înfiorătoare în care ororile pe care le vede în instituția în care este internat, capătă proporții apocaliptice. Copleșit de alegoriile morbide pe care le concepe mintea lui, bărbatul concluzionează că, din moment ce îți poți imagina ceva, atunci acel lucru chiar se poate întâmpla și că, într-un fel, acesta s-a și petrecut. Nimic, până la urmă, nu se naște din neant, ci are o bază în realitate.

Este o perspectivă înfricoșătoare, așa cum sunt, de regulă, toate adevărurile incomode, printre care și acela că umanitatea ar putea să-și transforme cel mai bun prieten – tehnologia – într-un dușman greu de controlat.

M-au cuprins toate aceste gânduri atunci când am ascultat cel mai recent EP al formației bucureștene BETWEEN COLORS, intitulat „Simulacrum”. Acesta este, fără niciun dubiu, unul dintre cele mai solide – sonic & tematic – discuri lansate în ultima vreme de o trupă autohtonă, în ciuda „playing time”-ului scurt. Temele dezbătute de artiști sunt actuale iar versurile spun povestea pieselor într-un mod care face ușoară vizualizarea scenariilor distopice.

Am stat de vorbă cu membrii Between Colors despre viziunea lor artistică și am ajuns să discutăm și despre virtuțile și viciile underground-ului românesc, precum și despre cât de ușor, sau greu, este să faci dintr-un destin – cel de artist – un mijloc de subzistență. Vă invităm să citiți materialul nostru și să vizualizați cel mai recent videoclip al trupei, „The Decadent Party”.

Ați lansat EP-ul „Simulacrum” în data de 11 noiembrie 2017 și nu ați pierdut timp, ați și plecat în turneu. Cum v-au primit fanii din țară?
Dan: Până acum am fost primiți cu brațele si sufletele deschise, au venit oameni care ne-au mai văzut, dar ne-am făcut și mulți prieteni noi. E un sentiment inimaginabil când vezi bucuria de pe fețele celor din public atunci când ești pe scenă și fiindcă este un turneu de cluburi mai micuțe, conexiunea umană e mult mai personală și apropiată. Chiar nu știu cum să pun în cuvinte, e genial și iubim să cântăm pentru prietenii noștri din toată țara.

„Simulacrum” este un disc epic care vorbește, printre altele, despre teama de AI și riscurile tehnologizării excesive. Ce anume v-a inspirat când ați ales aceste teme?
Dan: Tematicile discului au evoluat din filmul Cristinei de licență – “Virtuality”, un scurt-metraj SF despre dezumanizarea rezultată din abuzul și supra-dependența de tehnologie. S-au potrivit la fix având în vedere și sound-ul mai industrial și electronic. Bine, vreau să clarific că nu suntem tehnofobi, ba chiar dimpotrivă, susținem progresul științific și tehnologic. Problema apare atunci când uităm să fim oameni, să fim personali și buni unii cu ceilalți, ca întreagă specie. Majoritatea versurilor Cristinei sunt luate din experiențe personale sau din observarea a ceea ce este în jurul nostru astfel, chiar dacă piesele par un pic SF, ele nu sunt așa la bază. De multe ori fac parelela cu serialul „Black Mirror”, care ne prezintă un viitor apropiat, în care ne-am putea regăsi dacă nu avem grijă.

Cristina: Toată licența mea se învârte în jurul conceptului de „Simulacrum”, se inspiră și din cărțile lui Phillip K. Dick și Isaac Asimov sau filme precum „Ghost in the Shel”l, „The Zero Theorem” etc. Când am decis să facem albumul, nu ne gândeam că va deveni unul conceptual, dar a tras în direcția aceea datorită lucrurilor care se învârteau în capul nostru pe-atunci and we just went with it.

Se vorbește tot mai mult despre inteligența artificială și apar tot felul de proiecte care constau în roboți care „simulează” umanitatea. Vi s-ar părea plauzibil un scenariu distopic în care rasa umană să fie decimată de androizi?
Dan: Asta clar. Una dintre realizările cele mai mari ale umanității este dezvoltarea inteligenței artificiale. Cred, însă, că problemele vor apărea atunci când aceasta va percepe istoria însângerată a speciei noastre. Nu știm cum va gestiona această realitate…Omenirea are un obicei prost de a trata tot ce nu este în conformitate cu sinele sau cu idealul de sine ca fiind ceva inferior, second class citizens, cum ar veni. Chiar și în interiorul propriei specii, știm prea bine. Temerea mea personală este ca rasa umană încă nu este suficient de unită și dezvoltată ca să poată educa, crește și trata corect această nouă formă de „viață”. Acesta e și unul din mesajele de bază pentru “Simulacrum” – orice tehnologie poate deveni o armă de subjugare în mâinile greșite.

Rach: Și chiar dacă am fi uniți, sigur s-ar găsi un hacker pe undeva pe planeta asta care să intre în sistem și să-și programeze propria armată sau ceva de genul. Sau așa cum bine știm, roboții să-și dezvolte conștiința și să-și formeze propriul cod de comunicare cum se întâmplă în prezent deja cu calculatoarele de la Google sau cu Sophia, primul robot de pe Pământ cu cetățenie legală.

Vă pasionează jocurile video și dacă da, în ce măsura v-au inspirat de-a lungul timpului?
Dan: Da și foarte mult, în special pe noi, instrumentiștii. Eu am crescut cu jocurile video ale anilor ’90 și am și programat și făcut câteva coloane sonore pentru niște mici jocuri indie. Suntem fani „Half-Life”, „Doom”, „StarCraft”, „Dune”, „Red Alert” și aș putea enumera până nu s-ar mai înțelege nimic altceva din interviul asta, haha! De-asta avem pe site-ul nostru oficial o secțiune cu detalii personale despre noi unde enumerăm și media-ul preferat (cărți, filme, muzică, seriale și jocuri video). Invariabil toate acestea ne influențează și în creația pentru trupă, pentru că arta în general e o osmoză de influențe și experiențe. Știu că atunci când sunt în pană de idei, fac o plimbare sau binge-uiesc un serial, sau mă arunc într-un joc video nou.

Priviți „Simulacrum” ca pe un material de tranziție, mai ales având în vedere formatul de EP?
Dan: Da, ai sesizat bine, este un material de tranziție. „M.A.D.” a însemnat, într-o parte, culminarea muncii noastre de 3 ani, cu idei adunate în tot acel timp, dar și unele noi, create special pentru acel album. După ce l-am lansat, eu cel puțin am intrat într-o depresie, simțeam că nu mai pot face nimic nou sau original sau meaningful, că am dat tot ce-am avut și îmi era teamă că totul s-a terminat pe plan creativ pentru mine. Când în primăvara acestui an mi-a povestit Cristina de filmul ei și Rach spunea ca i-ar plăcea să avem niște remix-uri sau piese mai electronice, something clicked și am scris piesa-titlu pentru “Simulacrum”. Cu toții am fost mega-încântați de noul sound și am ajuns în punctul ăsta. EP-ul este de tranziție și pentru că am vrut să avem un sound și un concept unitare pe tot discul, piesele fiind mici variații sau diverse perspective asupra aceleiași teme centrale. Spre deosebire de “M.A.D.” unde am vrut o diversificare extremă. Ca o concluzie pe scurt, „Simulacrum” e piatra de temelie ce ne-a modernizat sound-ul și producția și pe care o să construim și o să elaborăm următorul nostru material.

Rach: Da, EP-ul II care o să iasă in februarie.

Dan: Am zis nu. Nu mai spune asta, că o să ne creadă lumea, hahaha, nu scoatem album în 2018, am zis.

Ce va aduce viitorul în materie de Between Colors?
Dan: Pentru 2018 pregătim mai multe surprize, deja am început să formulăm planuri, dar în special vrem să cântam cât mai mult și cât mai des, prin țară atât în cluburi cât și la festivaluri. Și nu, nu mai scoatem încă un album, am zis! 2019, însă, e altă poveste… Deja ne-am gândit cum vrem să începem lucrul pentru albumul #3, dar e mult prea devreme ca să pot da din casă, atât pentru 2018, cât și pentru 2019. (deși nici nu știți cât de greu îmi e să mă abțin sa nu zic!)

Vorbiți-ne despre artwork. Personajul central este în mod evident un monstru de inspirație SF. Ce reprezintă acesta?
Rach: Cînd am început să lucrez la artwork-ul albumului era cu mult înainte de a ști tematica pe care aveam să o abordăm. În mare, m-am inspirat din faptul că pe M.A.D. apare scris „Das Monster” în spatele nostru în poza de grup. Am vrut să ofer o oarecare continuitate. Nu eram convinsă că va avea un „pass” artworkul, deoarece, inițial era conceput să arate mai mult ca o copertă pentru un joc video, dar în timp a suferit mici schimbări a paletei de culoare și chiar și a anatomiei și ne-a plăcut foarte mult vibe-ul și ni s-a părut că se potrivește perfect.

Legat de stilistica monstrului, într-adevăr este SF. Însă „predator” sau „alien” nu au fost primele cuvinte care mi-au trecut prin minte. Am stat si am combinat diferite elemente din shooter-ul meu preferat – „Borderlands 2”, astfel creând Das Monster – aka „My Perfect Boss Fight”.

Vorbiți-ne despre opening-act-urile și friend-band-urile din turneu. Cine sunt și de ce le-ați ales?
Dan: Am vrut pentru primul nostru turneu național ca și headlineri să alegem, pe cât posibil, trupe locale. Pentru lansare ne-am invitat prietenii din W3 4R3 NUM83R5, o formație absolut excepțională de metalcore din Brașov, cu o energie pe scenă rar vazută și Linear Disorder, o trupă mai tânără de Melodic Death suedez cu influențe moderne (pe aceștia i-am luat și în Buzău pentru prima lor experiență în afara Bucureștiului). Ce m-a bucurat cel mai mult a fost să văd că trupele astea au avut parte de un public genial și de experiențe plăcute pe scenă, mai ales Linear, care au fost la o tonă de concerte de-ale noastre, așa că am vrut să-i răsplătim și să-i urcăm alături de noi. Iar cât despre Numbers, când am văzut că mulți dintre fanii noștri au devenit și ai lor, am zâmbit larg și iarăși ne-am bucurat.

În Iași i-am avut pe baieții de la Serpent Stream, o trupă de Nu Metal of all things (ceea ce rar mai vezi la noi) și chiar am cântat “Blind” de la Korn alături de solist. Foarte de treabă și o trupă de care sper să aud din ce în ce mai multe. În Deva i-am avut pe cei de la B.E.A.R. pe care îi știam și tot așa sunt o formație mai tânără cu care discutam mai demult să cântăm împreună când ajungem prin zonă. În Sibiu i-am avut pe Fără Filtru, de care trebuie să mărturisesc că inițial credeam că sunt o trupă de coveruri, dar au cântat mai multe piese proprii și au avut chiar una foarte modernă ce mi-a plăcut. În Cluj ni se alătura Scars of a Story, o altă trupă bestială de metalcore locală (câte formații mișto de metalcore înseamnă asta, Cluj, 385? Damn cât talent e în orașul ăla), de care am fost impresionat chiar acum câteva luni bune, când am ascultat albumul lor de debut.

În concluzie, ăsta-i motivul pentru care am vrut trupe locale, pentru a descoperi oameni noi talentați și de a-i promova și noi cât putem. Ca și trupă bucureșteană, câteodată ai tendința să rămâi într-o bulă și este absolut genial să dai peste atâția alți muzicieni buni și să stai la discuții cu ei, să faceți schimb de experiențe, etc.

Cum reușiți să împăcați viața de artist undeground cu… your „day jobs”? Credeți că vom ajunge la un moment dat să avem o comunitate de artiști care să trăiască din muzică?
Dan: Ooooooooofofofofofof, e greu. În general încerc să nu mă plâng, dar cred că asta-i partea cea mai urâtă la a-ți face o trupă. Facturile și “problemele vieții” vin constant și nu stau dupa sufletul tău boem de artist. Dar noi toți știm că muzica ne e chemare, nu doar hobby și nici doar pasiune. It’s what we have to do, it’s our purpose on this planet. Așa că ne asumăm și facem tot posibil să împăcăm pe toată lumea. Și cu banii mai e cum mai e, că acolo e simplu, nu ai, nu faci, haha! Dar cu timpul e cel mai nasol, pentru că trebuie sa tai de undeva: trebuie să faci X în ziua Y, cum faci? Lipsești de la serviciu / nu te vede familia la față / nu ieși în oraș cu prietenii / nu dormi / etc. Ceva trebuie sacrificat întotdeauna. Din fericire, avem norocul de a avea familii și prieteni înțelegători care văd cât muncim și realizează că nu plecăm în vacanță/ieșim la distracție, ci încercăm să clădim ceva.

Cât despre trăitul din muzică, e complicat. În primul rând cred că nu vom ajunge acolo fără să ne susținem reciproc și dacă vom continua să împrăștiem zvonuri, să ne punem bețe în roate unii altora și alte obiceiuri proaste ale scenei underground. Sunt curios dacă și în străinătate e așa sau e doar un tertip românesc a la „să moară și capra vecinului”. În fine, am observat și că la nivel global e o problemă trăitul din muzică. Sunt trupe care au turnee europene sau chiar mondiale și tot se întorc acasă să prepare cafeaua sau să învârtă burgeri. Până și Misha Mansoor zicea acum câțiva ani ca el nu trăiește din Periphery, asta în condițiile în care, din exterior, pentru noi pare ca are tot ce ne dorim deja – home studio propriu cu scule bune, chitare, record deal, turnee internaționale, 3 albume deja făcute… Îmi amintesc foarte bine interviul ăla, pentru că m-a trezit un pic la realitate. Nu ajunge să ai o trupă de creație ca să trăiești, trebuie sa faci 188 de alte lucruri și să speri ca reușești să plătești facturile la sfârșitul lunii. Dacă așa e în State sau în alte țări, chiar putem spera ca se poate trăi din metal la noi? Și zic metal, pentru că să fii în trupa (sau „band-ul” cum le place să zică) unui „star Zu” nu cred că se poate numi a fi artist, it’s a job și atât. Există și excepții, desigur, dar cred ca sunt prea puține pentru a fi luate în considerare. La noi nu prea există opțiunea de a fi în trupa lui Lady Gaga sau Phil Collins sau vreun artist comercial, unde chiar e nevoie de foarte multă pricepere, profesionalism și foarte mult input artistic. Ori faci playback pe scenă pe piesa “Fată ce bună ești hit 2017” dacă ai avut bafta să le placă producătorilor de la Cat Music sau Hahaha sau etc. de fața ta, ori faci foamea în underground, chit că ești pe rock, metal, blues, jazz sau muzică electronică. Sunt foarte puține alternative, cel puțin în umila mea experiență.

Momentan, sunteți independenți. V-ar plăcea să colaborați cu un label în viitor?
Dan: Să nu mai trebuiască să plătim din propriul buzunar pentru producțiile pe care trebuie să le facem și pentru CD-uri? Normal! Haha, glumesc, știu că orice ban investit de casa de discuri într-o trupă trebuie plătit înapoi, dar da, chiar ne dorim să avem susținerea unui label. Și independent este ok, pentru că ai controlul complet asupra artei și brand-ului tău, dar în continuare casele de discuri sunt relevante în primul rând pentru puterea de promovare pe care o au și pe care o pot folosi pentru a câștiga noi fani la care ajungi cu greu cu social media. Chiar dacă până acum câțiva ani internetul și social media erau niște unelte minunate pentru a ajunge la o audiență internațională (și într-o măsură foarte mică, încă mai sunt), algoritmul de „descoperabilitate” din spatele platformelor, din păcate, a ajuns să pună din ce în ce mai multe bețe în roate. Mai mult ca niciodată depindem de fanii noștri să ducă vorba mai departe despre noi, chit că e online sau (mai bine) personal.

Inspirați-ne cu trei melodii ascultate recent care v-au stârnit fiori pe șira spinării!
Dan: Steven Wilson – Pariah

Cristina: Placebo – My Sweet Prince

Rach: Architects – The Distant Blue

Componență:

Cristina – Voce/Versuri/Video Direction
Dan – Chitară/Sonngwriting/Producție
Rach – Bass/Video Production/VFX
Mihai – Tobe

Mai multe despre BETWEEN COLORS pe pagina oficială de Facebook a trupei

 


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*