Cradle of Filth, din leagan pana in prezent

321 vizualizări

Anii 1990 au fost o perioadă în care, pe scena metal europeană, a înflorit o varietate de subgenuri în care elementul extrem se îmbina cu melodia într-o muzică de sorginte mai mult sau mai puţin romantică. În acelaşi timp, în Norvegia se dezvolta al doilea val de black metal, cu Euronymous şi al său Mayhem în centru, un curent artistic violent şi întunecat, însoţit uneori de incendieri de biserici şi crime. Cu timpul, lucrurile aveau să se cearnă şi să se limpezească sau să evolueze către alte direcţii. În Marea Britanie, poate cel mai propice teren pentru doom-death-ul marcat de suferinţă, căutare şi uneori erotism, apare în această perioadă un hibrid ciudat. De fapt, la început Cradle of Filth pare o trupă de death-metal cu vagi accente poetice, iar primele demo-uri certifică acest lucru, cum pare să o fi făcut şi albumul înregistrat, dar niciodată lansat, „Goetia”. Însă pentru cei dispuşi să cerceteze dincolo de suprafaţa lucrurilor, debutul „The Principle of Evil Made Flesh” (1993) lansează câteva piste evidente. Astăzi aşa-numiţii purişti îl socotesc ca pe singurul album cu adevărat black-metal din istoria britanicilor (care preferau să-şi numească stilul „supreme vampyric evil”), iar ceilalţi sunt de părere că muzica dură şi primitivă este încă departe de versatilitatea viitoare. Însă filonul poetic, melodiile în tonalitate minoră şi latura preponderent erotică a unor versuri inspirate din creaţia romantică şi post-romantică britanică, dar şi de Baudelaire, Aleister Crowley sau… Hitler îl diferenţiază de metalul feroce care constituie, totuşi, baza compoziţiilor. Cradle of Filth este mai apropiată de Anathema (de altfel solistul vocal Darren White apare ca invitat pe o piesă) decât de Emperor, dar nu renunţă deloc la acea latură întunecată, cu tentă ocultă şi satanică atât de cultivată de „nordici”.

Alături de solistul vocal Dani Filth, care se dovedeşte de la început unul dintre cei mai solizi vocalişti de black-metal, dar cu o excelentă capacitate de a se mula şi în registrul death, rămân, după primul album, doar excelentul baterist Nicholas Barker şi basistul Robin Graves, cea mai importantă pierdere fiind probabil cea a claviaturistului Benjamin Ryan. Pentru a scăpa de contractul dezavantajos cu Cacophonous Records, trupa înregistrează EP-ul „V Empire (Dark Faerytales in Phallustein)” şi apoi lansează, sub egida Music For Nations, albumul „Dusk… and Her Embrace” (1996). Este un pas înainte în ceea ce priveşte diversitatea, deşi ceva mai sărac la capitolul clape. Compoziţiile dramatice, forma narativă, caracterul poetic întunecat îi permit lui Dani Filth să-şi extindă registrul – cuprinzând practic toate formele posibile de vocalize extreme, dar şi recitative – şi o pun în evidenţă pe Sarah Jezebel Deva, vocea feminină fără mari veleităţi muzicale, dar cu un dramatism aparte pe părţile recitate. Albumul beneficiază şi de prezenţa lui Cronos de la Venom, de asemenea ca recitator, pe piesa „Haunted Shores”, iar ediţiile speciale sunt completate cu o variantă foarte gotică a clasicului Slayer „Hell Awaits”.

Pe lângă apariţiile scenice cu tentă teatrală – şi deja foarte diferite de simpla vopsea pe faţă tipică în black-metal – trupa ajunge şi în miezul unui scandal provocat de un tricou blasfemiator şi de un gust îndoielnic, care îi aduce un plus de notorietate fără legătură cu actul artistic, iar câtorva fani nişte procese.

Cradle of Filth îşi face debutul american cu albumul conceptual „Cruelty and the Beast” (1998), cu versuri centrate în jurul vieţii şi faptelor sângeroase ale contesei Erzsébet (Elizabeta) Báthory. Compoziţiile se arată din ce în ce mai coerente, expresia se rafinează, iar piesa care încheie albumul – singura fără legătură cu povestea – „Lustmord and Wargasm (The Lick of Carnivorous Winds)” arată că vâna black-metal dăinuie mai departe în trupă. Albumul este singura colaborare importantă cu claviaturistul Lecter (Les Smith) şi ultimul cu membrul ce părea bătut în cuie în spatele tobelor, Nicholas Barker. Deşi producţia a fost adesea criticată, „Cruelty and the Beast” este socotit până astăzi un punct de referinţă în istoria trupei.

1999 înseamnă pentru Cradle of Filth lansarea EP-ului „From the Cradle to Enslave”, cu doar două piese noi, câteva variante prelucrate ale unora mai vechi şi nişte preluări, dintre care cea mai interesantă, în baza unei anumite „înrudiri” poetice, este cea după Anathema, „Sleepless”. Piesa-titlu are parte şi de primul videoclip din istoria trupei, plin de sânge, aluzii satanice şi imagini groteşti şi sexuale, în regia lui Alex Chandon, cel care peste doi ani avea să facă şi filmul horror-gore de calitate îndoielnică „Cradle of Fear”, cu Dani în rolul principal. În acelaşi an se lansează şi DVD-ul „PanDaemonAeon”, al cărui principal punct de atracţie este tocmai videoclipul sus-amintit.

Schimbările de componenţă par să nu ia niciodată sfârşit, iar anul următor marchează revenirea în trupă a chitaristului Paul Allender, prezent şi pe „The Principle of Evil Made Flesh” şi sosirea claviaturistului Martin Powell (ex-My Dying Bride şi Anathema) şi a foarte activului şi talentatului baterist pe jumătate suedez, pe jumătate român Adrian Erlandsson. Albumul rezultat în urma acestei colaborări se numeşte „Midian” (2000) şi este inspirat de cartea „Cabal” a scriitorului contemporan de literatură horror Clive Barker. Clipul piesei „Her Ghost in the Fog” este difuzat intens la MTV, însă, pe total, fără să dezamăgească, albumul pare rezultatul unei perioade de stagnare.

În aceeaşi perioadă se activează şi propria casă de discuri a trupei, Abracadaver, la care apare şi un nou EP, „Bitter Suites To Succubi” (2001) (cu acelaşi umor negru al trupei, titlul putând fi citit şi „Bitter Sweets To Suck You By”). Şase piese noi (dintre care două instrumentale), aluzii satanice şi erotice, o preluare după Sisters of Mercy care arată legătură tot mai profundă între Cradle of Filth şi arta gotică, au ca principal rol pregătirea pentru ce va urma. Ca fapt divers merită reţinut că EP-ul acesta este singurul pe care se menţine aceeaşi componenţă ca pe albumul anterior: Dani Filth – voce, Gian Pyres – chitară, Paul Allender – chitară, Robin Eaglestone (Robin Graves) – bas, Martin Powell – clape, Adrian Erlandsson – tobe şi Sarah Jezebel Deva – voce adiţională. Un an mai târziu apar compilaţia „Lovecraft and Witch Hearts”, pe prima jumătate cu piese vechi aşa cum au fost lansate pe album şi pe a doua cu remixuri şi preluări, dintre care cea mai difuzată este „Hallowed Be Thy Name” după Iron Maiden, şi albumul înregistrat în concert „Live Bait for the Dead”, cu varianta video intitulată „Heavy, Left-Handed and Candid”.

Probabil cel mai important eveniment din această perioadă este semnarea unui contract cu casa de discuri Sony, un pas incredibil pentru o trupă de metal extrem. Bugetul generos pus la dispoziţia lor le permite membrilor trupei să-şi împlinească visul de a înregistra, în sfârşit, cu orchestră şi cor, anume cu Orchestra şi Corul de Film din Budapesta. Apare astfel albumul cel mai lung din istoria de până acum a trupei, „Damnation and a Day” (2002). Dacă Martin Powell scrie părţile orchestrale şi înregistrează, pe lângă clape, o a doua chitară, principalul compozitor este Paul Allender, iar textele îi revin, ca de obicei, lui Dani. Complex şi cu multiple motive, parţial inspirat din poemul „Paradisul pierdut” al lui John Milton, „Damnation and a Day” are fără îndoială câteva momente excepţionale, dar nu reuşeşte să înlăture cu totul un anumit sentiment de redundanţă. Apar şi de data aceasta două video-clipuri, „Babalon A. D. (So Glad for the Madness)”, inspirat de Crowley dar şi de filmul „Cele 120 de zile ale Sodomei” al regizorului italian Pier Paolo Passolini, şi „Mannequin”. Cu totul, colaborarea cu Sony se dovedeşte o dezamăgire. După cum avea să declare într-un interviu acordat în 2005 revistei Maximum Rock, Dani a înţeles repede că pentru o trupă care nu va fi niciodată mainstream, o casă de discuri de asemenea dimensiuni poate deveni rapid o fundătură, din cauza lipsei de interes.

Aterizaţi la Roadrunner, cei de la Cradle of Filth reuşesc să se reinventeze printr-un album care, paradoxal, îi îndepărtează pe câţiva dintre fanii mai vechi: „Nymphetamine” (2004). Îl întâlnim ca nou membru pe chitaristul James McIlroy, în timp ce la bas este, ca şi pe precedenta apariţie, David Pybus, trecut şi el, ca şi Martin Powell (acum purtând pseudonimul Martin Foul) prin Anathema. Albumul iese din fundătura stilistică la care se aşteptau mulţi şi reuşeşte să îmbine momente brutale („Gilded Cunt”, „Mother of Abominations”) cu piese cât se poate de agăţătoare, aproape cu o tentă pop, ca „Nymphetamine”, a cărei voce feminină este Liv Kristine. Cântecul are parte şi de un videoclip, este nominalizat la premiile Grammy şi devine un moment inconturnabil al concertelor, marcând deschiderea trupei către o latură mai comercială, deşi nu mai puţin întunecată. Din punctul de vedere al reflecţiei la propria legătură cu latura malefică a lucrurilor, „Absinthe with Faust” este textul cel mai introspectiv al albumului. La puţin timp după lansare, Martin Powell părăseşte trupa. După cum avea să spună mai târziu, colaborarea din ultima perioadă nu fusese cea mai bună, din cauza aerelor de vedete ale unor membri şi a faptului că repetiţiile nu decurgeau cum şi-ar fi dorit, Paul Allender fiind… aproape surd.

Cu Charles Hedger (astăzi la Mayhem, sub pseudonimul Ghul) la a doua chitară, Cradle of Filth lansează în 2006 cel mai comercial album din cariera trupei: „Thornography”. Revolta „puriştilor” e contrabalansată de un set de cântece foarte echilibrate, îmbibate de imagini gotice şi aluzii blasfemiatoare, ca însăşi coperta, un pic de meditaţie politico-religioasă („I Am the Thorn”) şi refrene memorabile. Greu de spus cât este compromis şi cât evoluţie firească pe „Thornography”, album care îl are ca invitat pe „The Byronic Man” pe Ville Valo de la HIM. „Tonight In Flames” este probabil momentul cel mai pop al albumului, a cărui reuşită incontestabilă este îmbrăcarea în haină de glamour a unui set de imagini care păstrează ca pe un filon ascuns vechea cruzime. O ediţie completată cu piese noi a acestui album avea să apară în 2008 sub titlul „Harder, Darker, Faster: Thornography Deluxe”.

Pentru mulţi evoluţia Cradle of Filth pare să se oprească aici, iar Adrian Erlandsson părăseşte trupa pentru a se dedica unor proiecte personale, spunând că e bucuros că pleacă într-un moment de vârf. Înlocuitorul său este cehul Martin Škaroupka. Alături de el, Dani Filth, Paul Allender şi Dave Pybus vor înregistra primul album în formula de cvartet (dacă nu punem la socoteală intervenţiile lui Sarah Jezebel Deva), cu Andy Sneap pe postul de producător. „Godpseed on the devil’s Thunder” (2008) marchează o reîntoarcere la vechile „năravuri”, din mai multe puncte de vedere: avem din nou de-a face cu o „poveste” – de data aceasta cea a francezului Gilles de Rais, iniţial foarte evlavios şi colaborator al Ioanei d’Arc, care ulterior a devenit un personaj desfrânat şi dedat întunericului – şi latura extremă a muzicii iese uşor-uşor la iveală. Presa de specialitate salută această revenire, marcată de un plus de dramatism şi amintind de teatrul muzical care a fost aproape mereu o componentă subînţeleasă a muzicii Cradle of Filth.

Cu „Godspeed…” se încheie colaborarea trupei cu casa de discuri Roadrunner Records. Destul de frustraţi de puţina atenţie acordată de marile companii, britanicii se orientează de data aceasta spre casa de discuri independentă Peaceville – o legendă în underground-ul extrem – , folosind însă egida proprie, Abracadver, şi în acest context apare „Darkly, Darkly, Venus Aversa” (2010). Muzica este compusă în colaborare cu claviaturistul Mark Newby-Robson, prezent şi în trecut pe unele înregistrări şi apare ca o continuare sau mai degrabă o completare a albumului precedent. EP-ul „Evermore Darkly” (2011) este mai degrabă o piesă de colecţie decât un eveniment muzical important, în timp ce „Midnight in the Labyrinth” (2012), o colecţie de cântece de pe primele patru materiale lansate de trupă în variantă orchestrală nu reuşeşte să-şi atingă decât parţial scopul prin aceea că toate instrumentele şi vocile corale sunt realizate pe clape sau programe, ceea ce distruge orice intenţie expresivă, în ciuda eforturilor aceluiaşi Newby-Robson şi a noii colaborări cu Sarah Jezebel Deva.

„The Manticore and Other Horrors” (2012) este rezultatul muncii concentrate a unui nucleu de trei oameni: Dani, Paul Allender şi bateristul Martin Škaroupka, care începe să-şi dea măsura ca orchestrator. Între compozitori este pomenit şi un misterios DJ Gunnarson, în timp ce la înregistrări participă basistul Dani Firth, iar o anumită Lucy Atkins se ocupă de vocalizele feminine şi face parte şi din micul cor prezent pe album.

Ca un semn către trecut, cu un an mai târziu Cradle of Filth îşi lansează oficial demo-ul din 1993, „Total Fucking Darkness”, completat de singura piesă rămasă de pe albumul „Goetia”. În 2014 cel mai important eveniment este plecarea chitaristului şi compozitorului Paul Allender.

După diferite încercări pentru definitivarea unei formule de concert şi de studio, în vara lui 2015 Cradle of Filth revine cu o componenţă reîmprospătată de chitariştii Richard Shaw şi Marek „Ashok” Šmerda şi de solista vocală şi harpista Lindsay Schoolcraft. În această componenţă şi cu contribuţia esenţială la compoziţii şi orchestraţie a lui Martin Škaroupka este lansat „Hammer of the Witches”, un fel de album-sinteză în care Cradle of Filth adună toate elementele vechi, continuă oarecum firesc în linia ultimelor realizări, dar acordă o grijă sporită orchestraţiei, ceea ce dă şi un plus de varietate. Istoria continuă.


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*