Dave Lombardo, început de viaţă nouă

87 vizualizări

Dave Lombardo a împlinit de curând 50 de ani şi pare să confirme maxima care spune că această vârstă reprezintă un nou început. Dincolo de diferitele conflicte personale şi financiare pe care le-a avut cu foştii săi colegi, cel socotit de mulţi unul dintre cei mai valoroşi baterişti de metal din toate timpurile a fost totdeauna salvat de propria versatilitate. După ce a marcat istoria thrash, americanul de origine cubaneză a îmbinat vechea experienţă cu tot felul de încercări avangardiste şi îndrăzneţe, din care nu a dispărut însă niciodată amprenta care îl face inconfundabil. Noul său proiect, Philm – relativ nou – se află deja la al doilea album, iar în turneul de promovare Lombardo şi compania, adică Francesco „Pancho” Tomaselli (bas) şi Gerry Nestler (chitară, voce) vor ajunge şi în România: pe 5 martie la Braşov, în Club Rockstadt, iar pe 6 martie în Club Fabrica din Bucureşti. Iată deci momentul cel mai potrivit pentru o discuţie cu artistul în persoană.

Tocmai am ascultat de două ori în această dimineaţă „Fire from the Evening Sun”, noul album Philm. Este foarte variat, are trăsături ale unor stiluri diferite, însă cu toate acestea e unitar, se aude că e Philm. Ce-i dă această coerenţă, care sunt trăsăturile care definesc Philm?
Le spun colegilor mei, lui Gerry şi Pancho, să fie creativi. „Hai să facem un album heavy, dar să rămânem creativi, să includem mai multe genuri muzicale, elemente diferite.” Şi cred că libertatea muzicală este cea mai importantă trăsătură a acestei trupe.

Multă lume ştie cine eşti, dar mai puţină cine sunt ceilalţi doi, Gerry şi Pancho. Cum i-ai găsit, cine pe cine a abordat?
Eu i-am abordat pe amândoi. L-am ales pe Gerry după ce l-am cunoscut în 1995. Stilul lui de a cânta la chitară m-a pus pe gânduri. Era unic şi cânta pe un Les Paul Goldtop din 1969. Şi pe atunci, în 1995, eram obişnuit cu toţi acei chitarişti metal care cântau pe ESP sau Ibanez. Niciun muzician modern nu folosea pe atunci un Gibson Les Paul, cel puţin în lumea metal. Deci când l-am cunoscut m-a pus pe gânduri nu doar chitara pe care alesese să cânte, ci şi felul în care cânta. Este un muzician unic, diferit de toţi ceilalţi pe care i-am cunoscut. Cu Pancho a fost la fel. El nu e din lumea metal, a cântat în trupa War, o trupă de funk, cu Lonnie Jordan şi toţi acei muzicieni extraordinari. Lonnie a fost unul dintre ultimii oameni care s-au văzut cu Jimi Hendrix cu o seară înainte să moară. Deci iată din ce fel de cultură muzicală vine Pancho. E o cu totul altă lume. Când am vrut să pun din nou trupa pe picioare în 2010, nu aveam basist, deci am luat legătura cu Pancho. Şi am văzut o filmare cu el şi am spus „ăsta e omul nostru”. Pentru că îi plăcea muzica dură, dar venea dintr-un alt stil, şi asta îmi doream. A fost o îmbinare bună de experienţe muzicale.

Ştiu că improvizaţi mult la sala de repetiţii, însă când aţi început a existat ceva prestabilit? V-aţi spus „vrem să cântăm un anume stil” sau lucrurile au evoluat pur şi simplu din improvizaţie în improvizaţie?
Câte ceva din ambele. Eu şi Gerry aveam fragmente pe care le înregistraserăm între 1995 şi 1999. Erau câteva cântece întregi. Deci le-am adus cu noi şi unele se află pe primul album. Aşa, Pancho şi-a format o idee despre cum trebuie să sune trupa. Acele cântece ne-au ajutat să modelăm trupa. Iar acum, că Pancho înţelege ce înseamnă Philm, putem trece la nivelul următor.

Trebuie spus că Philm i-a surprins pe mulţi dintre cei care îţi cunoşteau activitatea anterioară. Când ai înfiinţat Grip Inc., sigur, nu era Slayer, dar existau elemente comune, pe când acum lucrurile sunt cu totul altfel. Am ascultat de pildă cântecul „Corner Girl”. E excelent, dar nu are nicio legătură cu ce ai făcut în trecut. Nu ţi-a fost teamă de reacţia mai vechilor tăi admiratori?
Am avut un sentiment pozitiv, m-am simţit foarte bine la ideea de a include „Corner Girl” pe album. Pentru că pe acel album mai sunt unsprezece piese care conţin elemente heavy. Nu mi-am făcut griji pentru reacţiile la o piesă. Mai degrabă am fost nerăbdător să lansez ceva atât de inedit, diferit de orice făcusem în trecut. N-am avut emoţii, nu mi-a fost teamă de ce avea să spună publicul. Cred că am avut mai multe reacţii pozitive la acea piesă decât m-aş fi aşteptat.

Ce crezi, oamenii vin la concerte mai degrabă ca să vadă Philm sau pe Dave Lombardo?
Fanii sunt foarte curioşi când vin să vadă Philm. Au auzit de Dave Lombardo, vin să mă vadă, dar ştiu de asemenea că îmi place mult diversitatea şi că ce le voi oferi nu va fi de căcat. Dar sunt curioşi. Îşi spun, „îl ştiu pe Dave, ştiu că lucrează cu tot felul de muzicieni, ia să vedem ce a mai făcut”. Şi la plecare sunt extrem de impresionaţi. Sunt foarte mulţumiţi şi abia aşteaptă să ne întoarcem. Cred că energia pe care cei trei muzicieni o creează pe scenă este mai mare decât cea creată de alţi cinci sau şase muzicieni.

Până acum te-am văzut de patru ori în concert, de fiecare dată cu Slayer, în locuri foarte încăpătoare, chiar pe stadion. Cum ţi se pare această schimbare, de la scene mari la scene mici?
Îmi plac amândouă foarte mult. Anul trecut am cântat cu Philm la câteva festivaluri mari. Pentru mine chiar nu contează unde cânt, atâta timp cât cânt. Îmi place să cânt pe scenele mici, pentru că e o atmosferă intimă şi eşti la acelaşi nivel cu fanii, fanii te văd de aproape în loc să fie la mulţi metri distanţă. Cred că spectacolele mici sunt importante, ca şi cele mari. Şi, după cum am spus, îmi plac amândouă. Atâta timp cât cânt, sunt fericit.

Acum, că ai adus vorba despre fericire şi energie, ştiu că în ultimii ani ai trecut prin multe: tot ce s-a întâmplat cu Slayer, moartea lui Jeff Hanneman, problemele personale, divorţul. Cei mai mulţi oameni, dacă ar păţi aşa ceva, n-ar vrea decât să se ascundă şi să nu audă de nimic. Tu, în schimb, scoţi muzică nouă. De unde mai ai energie?
Cred că energia vine din pasiunea pentru muzică şi tobe. Nimic altceva. Mă simt foarte bine şi împăcat cu viaţa mea când sunt implicat în orice are legătură cu muzica. Este locul unde mă simt fericit, unde îmi doresc să fiu. Şi când lucrurile merg rău nu-mi doresc să fiu decât într-o sală de repetiţii, la tobe sau cu trupa, sau în turneu. Acolo e locul meu. Când sunt pe scenă, simt că nimic nu mă poate atinge. Când sunt pe scenă lumea poate să se prăbuşească în jurul meu, pot să trec prin cele mai cumplite clipe din viaţa mea, tu nu-ţi dai seama de asta, pentru că acel baterist se simte foarte bine. Muzica e o mare alinare.

Să ne întoarcem un pic la ultimul album pe care l-ai înregistrat cu Slayer. Deşi era foarte retras, nu ieşea niciodată în evidenţă, Jeff Hanneman a compus mai mult de jumătate din „World Painted Blood”. Pe atunci ţineai legătura cu el? Colaborai la fel cum o făceai cu Kerry, repetaţi împreună? Ce îţi aminteşti din ultima perioadă petrecută cu Jeff?
Trebuie să spun că, alături de „Reign In Blood”, „World Painted Blood” este unul dintre albumele mele Slayer preferate. Este un album la care Jeff a contribuit din plin. Era foarte entuziasmat şi foarte motivat în timpul compoziţiei acestui album. Venea la repetiţii, ne aducea CD-uri cu demourile lui. A fost o perioadă foarte bună din cariera trupei. Toată trupa contribuia la piese, toată trupa repeta, asculta ce făcuseră ceilalţi. A fost foarte plăcut.

Sigur, nimeni nu se aştepta ca Jeff să moară, dar, în perioada în care cântaţi cu Gary Holt, credeai că se va mai întoarce sau te gândeai că nu va reuşi?
O, nu ştiu… Nu vreau să discut prea mult despre Slayer, tot ce am de spus este că, după părerea mea, procesul de compoziţie a albumului „World Painted Blood” a fost unul dintre cele mai speciale din cariera trupei.

Ultima întrebare pe acest subiect: după toate cele prin care ai trecut, mai ţii la Slayer?
Da. Voi fi întotdeauna mândru de această trupă şi voi ţine mereu la ea. Eu am pus pe picioare acea trupă cu Kerry. Eu m-am dus la Kerry şi i-am spus, „hei, am auzit că ştii să cânţi la chitară, hai să cântăm împreună”. Nu el a venit la mine acasă. Nu el mi-a telefonat. Eu m-am dus la el şi aşa s-a născut această trupă şi sunt foarte mândru de asta.

Trecem la cu totul altceva. Recent am descoperit o altă pasiune de-ale tale. Povesteşte-ne despre colecţia ta de artă.
Am creat o serie de lucrări cu o companie pe nume SceneFour. Au lucrat şi cu alţi baterişti, dar mi se pare că colecţia mea e un picuţ mai specială. În primul rând pentru că am folosit un set de tobe Vistalite. Sunt nişte tobe transparente, aşa că vezi lumina prin ele. Şi procesul e foarte neobişnuit. Cânt pe întuneric, cu beţe de tobe cu luminiţe şi se fac fotografii cu timp lung de expoziţie, aşa că se vede traiectoria beţelor. Am ales împreună douăsprezece sau treisprezece fotografii şi eu le-am dat titluri în funcţie de ce îmi sugerau. Dacă mă uitam la o fotografie şi vedeam ceva anume, îi dădeam un titlu. De pildă, una dintre lucrări se numeşte „Înger frânt”, pentru că mie mi s-a părut profilul unui înger, cu aripi, cu capul în mâini, întrebându-se cu ce a greşit. Mai sunt şi altele cu titluri. Una e „Mefistofel” – e diavolul, bineînţeles, şi mi se pare că arată demonic. Alta se numeşte „Imitanţă”. A fost un proiect fantastic şi mi-a plăcut atât de mult încât sper să repet experienţa.

Dar te interesa şi înainte arta? Vizitezi muzeele?
Da. Am vizitat multe muzee. Am fost la Luvru, la Rijksmuseum din Amsterdam, la LACMA din Los Angeles, bineînţeles… Şi de fiecare dată când mă plimb pe undeva şi văd o galerie de artă, intru şi mă pierd printre imaginile create de aceşti pictori. Uneori mi se pare relaxant. E fantastic. Îmi plac foarte mult artele plastice, deci m-am simţit foarte bine când am făcut acest proiect şi am simţit că e ceva foarte legat de ceea ce îmi place.

Cred că asta ar putea fi o explicaţie şi pentru elementele vizuale din muzica ta.
Da! E o legătură pe care aproape că eşti obligat să o faci între aspectul vizual şi muzică. Uneori, când asculţi un cântec, îţi imaginezi o armată care trece printr-un sat sau printr-un oraş. Sau te vezi pe tine plutind pe o barcă, pe un canal din Veneţia, dacă asculţi Vivaldi. Muzica lasă în urmă o impresie foarte puternică şi cred că uneori poţi crea imagini doar ascultând muzică. De aici vine şi numele trupei, Philm. Pentru că această trupă reuşeşte să creeze texturi şi viziuni în mintea ascultătorului, aşa că numele i se potriveşte.

V-aţi hotărât deja ce piese veţi cânta în acest turneu?
Da, avem o listă, dar nu o ştim pe de rost, pentru că se tot schimbă. Însă vom cânta cele mai multe piese de pe al doilea album şi câte ceva de pe primul. Şi dacă publicului îi place, vom mai cânta şi câte o preluare.

„Symptom of the Universe” cumva?
Nu, am învăţat de curând altele, printre care „Purple Haze” a lui Jimi Hendrix. Cine ştie? Surprize…
Concert Philm

Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*