Death DTA, Obscura, Taine, Illuminati/ 04.04.2016, Arenele Romane, Bucuresti (2)

218 vizualizări

O amintire pluteşte peste Arenele Romane. Nişte note muzicale, entuziasm juvenil transformat în maturitate componistică, borne în evoluţia unui gen dar şi în creşterea unei generaţii. Şi un sfârşit neaşteptat. Este amintirea lui Chuck Schuldiner. Şi tot ce urmează se petrece sub egida celui care acum mai bine de treizeci de ani începea să scrie cartea death-metal.

Cu punctualitate nemţească, la orele 19.00, pe scenă urcă Illuminati. Acest proiect îndrăzneţ a lansat în 2013 „The Core”, un album-unicat pe piaţa autohtonă de metal extrem cu tentă progresivă. Şi de aici sunt extrase şi piesele cântate în această seară de o componenţă uşor revizuită. Sunetul, care îmbină părţile live cu tot felul de adaosuri de pe „bandă”, reuşeşte să păstreze un echilibru decent, în ciuda unei senzaţii de aglomeraţie şi a inconsistenţei başilor. Illuminati pare live un atelier muzical în care se testează formule stranii, greu de intuit. Omogenitatea este remarcabilă, mai ales dacă ţinem seama că noul recrut pentru formula de concert, chitaristul Ştefan Hâncu, a avut la dispoziţie doar o lună pentru a învăţa, repeta şi eventual adapta partiturile unor piese cu structuri cât se poate de complexe şi non-lineare. Altfel, bateristul Matei Tibacu şi chitaristul-vocal Andrei Popa se dovedesc redutabili în concert ca şi pe înregistrări, în timp ce apariţia unei percuţii şi mai ales cea a altistei Laura Mihăilă, aici în rol de „growleriţă”, dau culoare unui recital complex. Trebuie notat şi caracterul oarecum nerodat al formulei, ceea ce face ca efortul spre acurateţe să sune uşor mecanic, însă muzica Illuminati se dovedeşte şi acum plină de faţete diverse prea puţin explorate de publicul iubitor de sonorităţi extreme învelite în ştiinţă tehnică şi armonică.

Destul de repede, cât să mai fumeze omul o ţigară în spaţiul ultra-aglomerat din faţa culoarului ce dă în cortul de la Arenele Romane, pe scenă urcă, tot într-o formulă oarecum nouă, Taine. „Resurrection” deschide un recital marcat de comemorări, dar şi de o atitudine pozitivă faţă de necazurile abătute acum sau cu ani în urmă asupra lumii metal. Una peste alta, Taine sună închegat, chiar dacă sonorizarea defavorizează în mod evident basul. Omogenitate şi forţă, iată cele două calităţi. Şi totuşi, lipseşte ceva, sau mai bine spus, cineva. Aflat în spatele tobelor în calitate de invitat special, Victor Stoica îşi face treaba ireproşabil. Omul este o maşinărie de bătut şi pare să nu obosească niciodată: „Ne-ai omorât, tată!” exclamă la un moment dat solistul-chitarist Andy Ionescu. Însă Adrian Tăbăcaru avea – cel puţin la Taine, cu care cânta de peste două decenii – o calitate organică, un stil de a anticipa sau de a completa sonorităţile celorlalte instrumente, sugerând inclusiv nuanţe. Sunt detalii care se aud dacă ascuţi urechile, însă altfel spectacolul este reuşit şi foarte bine primit. Din repertoriu nu poate lipsi „The Genius Way”, însoţit de cuvintele calde la adresa celui care a orchestrat cândva, demult, naşterea unui subgen celebrat astăzi, Chuck Schuldiner. Cele zece secunde de reculegere care preced „The Dark Days of Our Lives”, piesă nouă dedicată tragediei Colectiv, ne pregătesc pentru un moment plin de emoţie, iar „Pierdut” ne cufundă în nostalgia după vremuri trecute.

Obscura se află în turneul de promovare a noului album, „Akróasis”, iar concertele alături de Death DTA sunt ocazia perfectă pentru a se produce în faţa unui public obişnuit cu sonorităţi dure şi tehnice în acelaşi timp. De fapt, în ceea ce priveşte însuşirile pomenite, Obscura e un fel de „the best of…”, lucru pe care îl înţelegi treptat, pe măsură ce urmăreşti recitalul. Animat de un Steffen Kummerer (chitară, voce) exact ca un ceas, grupul german îşi dezvăluie încet faţetele: death-metal clasic, dar impregnat de melodie, thrash old school, linii progresive şi chiar şi momente cvasi-dansante, aduse de alternanţa de ritm binar cu ternar, derutante şi antrenante în acelaşi timp. Iar prestaţia live este de mare efect. Noul chitarist, Rafael Trujillo, e responsabil cu majoritatea solo-urilor şi dacă uneori o sete prea mare de virtuozitate îi afectează acurateţea, în majoritatea cazurilor pasenţa îi iese bine integrată în tot. Dar vedeta absolută este basistul Linus Klausenitzer, un muzician care îşi cântă partitura complexă cu o naturaleţe dezarmantă. De la urletele thrashy de pe „Anticosmic Overload” până la caracterul maiestuos al odei bântuită de un duh antic şi cvasi-panteist de pe „Ode to the Sun”, Obscura reuşeşte să cucerească o sală ale cărei aplauze par să nu se termine.

Nu am văzut niciodată Death în concert. Deşi este, de când aveam vreo 14-15 ani, una dintre trupele mele preferate. Am cumpărat caseta pirat cu „Human” imediat cum a apărut în Piaţa Romană, iar după două săptămâni îmi copiam de la un coleg „Leprosy”, ultimul album din discografie care îmi lipsea. Sunt sigur că cei mai mulţi oameni din sală au tot felul de poveşti de felul ăsta. Şi că, cu puţine excepţii – ştiu una – nu l-au văzut şi nu-l vor vedea niciodată în concert pe Chuck Schuldiner. Ei bine, un roadie dă cu un beţişor parfumat pe scenă, se aude un intro difuz şi aşteptăm cu toţii „the next best thing”.

„Do you feel what I feel, see what I see, hear what I hear” – un volum asurzitor izbucneşte din boxe odată cu primele note din „The Philosopher” şi sala explodează. Fani mai vechi urlă versurile din toţi rărunchii, alţii dau din cap, alţii rămân pur şi simplu cu ochii aţintiţi pe scenă. Sunt liniile melodice pe care le ştim de ani de zile, dar se aud pentru prima dată în România. În spatele tobelor e chiar masivul Gene Hoglan, marţial şi distrugător, ca un ceas cu bombă (sic!). Un chitarist de jazz căruia nu-i lipseşte nimic din ferocitatea metal, Bobby Koelble, pe care l-am auzit la vremea lui pe „Symbolic”, se duelează în riff-uri şi solo-uri cu Max Phelps, cel căruia îi revine greaua sarcină să… facă pe Schuldiner. Şi omul se achită cu brio de ea: discret, cu un ton vocal ce aminteşte de perioada „Leprosy”, fără să dea pe dinafară de feeling la chitară, dar executând corect partiturile nu tocmai uşoare. „Living Monstrosity” se prăvăleşte peste noi ca un tăvălug şi este primită ca o izbăvire, urmată de o selecţie de brutalitate, tehnică, meditaţie, sentiment, furie, frumuseţe: de la „Leprosy” la „Suicide Machine”, ne spunem tot mai des, da, este Death, mulţumim, oameni buni! Iar mulţumirile ne sunt întoarse de maestrul de ceremonii care este, fără cea mai mică îndoială, Steve DiGiorgio. El vorbeşte cu publicul şi ne spune câte ceva despre albumele Death sau despre Chuck, el nu încetează să-şi exprime recunoştinţa, îşi prezintă colegii, ba face chiar şi o glumă legată de permanenta confuzie „Budapest – Bucharest”. Dar mai presus de toate, Steve DiGiorgio cântă la bas cum rar vezi pe cineva cântând. Schimbă constant două instrumente, unul cu şase corzi, altul cu trei, ambele fără taste. Şi n-am văzut instrumentist care să îmbine atât de perfect spectacolul cu tehnica, improvizaţia cu rigoarea armonică. Suportul armonic şi ritmic de pe „Overactive Imagination”, introducerea de la „Lack of Comprehension” – la unison cu o parte din spectatori –  toate acestea te ţin cu ochii lipiţi de un basist unic şi carismatic, mult mai plin de viaţă decât când ne-a vizitat cu Testament. Omul ăsta e atât de talentat şi versatil încât poate să facă şi „Zombie Ritual” să capete un aer bluesy. Între timp, moshpit-ul e la locul lui, la fel ca aplauzele frenetice. Hoglan introduce „Flattening of Emotions” şi zguduie sala cu favorita sa, „Spirit Crusher”. După aproape două ore, recitalul se termină cu „Pull the Plug” şi minute în şir de recunoştinţă reciprocă dinspre public şi dinspre scenă.

Mă gândesc, la final, că dacă Chuck Schuldiner ar fi trăit, chiar şi fără să mai cânte, poate că nu aş fi mers la un asemenea concert. E ca şi cum ai vedea Megadeth fără Mustaine. Şi totuşi, în cele din urmă, acesta e drumul pe care merge muzica mare: supravieţuieşte şi după moartea creatorilor ei, în interpretări mereu noi. Momentan, Death To All încearcă să ne păstreze cât mai aproape de sunetul original al diferitelor componenţe strânse de-a lungul timpului de Chuck Schuldiner. Şi momentan e foarte bine aşa. N-am văzut niciodată Death şi totuşi, într-un fel, am văzut Death. Şi am fost trişti şi fericiţi.


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*