Dream Theater / 28.07.2014, RomExpo, Bucuresti

94 vizualizări

Dupa ce ecourile primelor succese de pe piata discului – lucru totusi destul de rar in subgenul despre care vorbim – se sting, o trupa de rock progresiv redevine ceea ce este cu adevarat, adica un act artistic pentru cunoscatori. Si pentru snobi. Desigur, fara succesul sus-amintit, a doua categorie ar fi mult mai putin prezenta, insa totdeauna arta mai sofisticata a atras pe langa admiratorii sinceri si tot felul de parveniti dornici sa-si afiseze cultura. Destul, insa. E vremea sa revenim la spectacolul pe care l-am vazut in aceasta seara torida de 2014 la Bucuresti, la seara noastra cu Dream Theater.

De-a lungul anilor Dream Theater a stiut sa-si creeze o identitate artistica a carei principala provocare a fost – si ramane – tocmai depasirea succesului de moment aparut inca de la „Images and Words” si gasirea unor noi solutii creative dincolo de retetele consacrate. Acesti instrumentisti exceptionali trebuie sa lupte in continuare cu ispita de a-si transforma albumele in demonstratii gratuite de virtuozitate, ramanand in acelasi timp Dream Theater, surzi la aprecierile de doi bani ale unor muzicieni limitati (alde-Fred Durst) pentru care tot ce e compus din mai mult de doua acorduri e „matematica”. Efortul de a strange un strop de inspiratie intr-o mare de virtuozitate caracterizeaza si ultimele doua albume ale trupei, cele din care isi extrage o buna parte din material prima jumatate a concertului. Una peste alta sunetul e acceptabil, in ciuda confuziei in care se ineaca uneori tobele mari si basul altfel virtuoz al lui John Myung.

 

Petrucci si Rudess sunt in forma maxima, iar LaBrie isi duce crucea de solist vocal mult-hulit dar, in cele din urma, definitoriu pentru muzica Dream Theater. „The Enemy Inside” si „On the Back of Angels” sunt privirile prezentului, etape ale definirii unei identitati post-Portnoy. O, da, Portnoy. Indiferent de discutii si motive, plecarea bateristului se constituie in moment de cotitura in istoria trupei. Stiu, multi au renuntat la Dream Theater in perioada „Train of Thought”, dar cei care i-au urmarit au gasit mereu izvoare de muzica autentica si cat se poate de inspirata pe „Octavarium” sau „Black Clouds and Silver Linings”. Iar daca „A Dramatic Turn of Events” pare – cel putin pentru autorul randurilor de fata – doar inca o borna care trebuia bifata, pe recentul album omonim lucrurile par sa reintre pe un fagas oarecum firesc. Cu toate acestea „Trial of Tears” este cantecul care ne readuce in urechi si in amintire acel Dream Theater cu care am crescut, in timp ce solo-ul de tobe atasat piesei „Enigma Machine” scoate la iveala un alt lucru pe care il banuiam de ceva vreme: tehnic, nu se discuta, Mike Mangini e excelent. Dar nu are nici prezenta scenica, nici – mai important – inspiratia improvizatorica a tizului Portnoy. Isi face foarte bine treaba, ceea ce nu deloc putin lucru, data fiind complexitatea structurilor. Dar mai are mult pana la a deveni parte din seva Dream Theater, cum va fi intotdeauna predecesorul sau.

Si daca vorbim despre seva, dupa o pauza riguros respectata de 15 minute (in ciuda numaratorii inverse de pe ecranul mare, care se reseteaza la un moment dat), avem parte de o felie substantiala de „Awake”. Deja imaginile care s-au succedat mereu pe scena aranjata in stil retro, dar cu vagi elemente futuriste – ca un cinematograf al viselor, ce sa mai – nu mai conteaza cand auzi pasajele epice de pe „The Mirror”, constructia sonora evolutiva pornita de pe „Lie” sau minunatul „Space-Dye Vest” cantat pentru prima data de multi ani incoace in acest turneu.

Armoniile si exploziile solistice se revarsa din chitara si clape, Myung ramane acelasi maestru discret si eficient, iar vocea, chiar cu mici scapari, emisia uneori prea deschisa si alunecarile inspre tipat este totusi cea care a contribuit la cladirea acestui edificiu. Si daca din toate acestea ni se parea ca lipseste ceva, la bis avem parte de un moment exclusiv dedicat albumului pe care multi il socotesc pana astazi varful creativitatii unui grup care a redefinit in termeni proprii metal-ul progresiv: „Metropolis Part 2: Scenes from a Memory”.

Da, au fost doar vreo 4000 de oameni, dar, cum va spuneam la inceput, vorbim totusi despre o muzica ceva mai complexa si mai greu accesibila. Poate ca si acestia se vor imputina in timp, mai ales ca multi snobi au ramas probabil profund dezamagiti ca nu au auzit „Pull Me Under” sau inca una dintre cele 2-3 piese cu a caror cunoastere se puteau lauda si ei. Sau poate ca din entuziasmul totusi evident al acestui public Dream Theater va gasi noi izvoare de inspiratie si ne va conduce pe toti in acest labirint aparent complicat in care sunt prelucrate insa trairi omenesti universale. Nu a fost concertul deceniului. Dar a fost genul de seara pe care ai vrea sa o vezi revenind periodic pentru a participa la un amalgam de amintiri, semne de intrebare, momente de geniu, slabiciuni si bucurie. Adica la muzica.

O galerie foto, de la concertul Dream Theater, poate fi accesata AICI.

Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*