Drum bun, Lemmy!

607 vizualizări

Gata. I-a sunat şi lui ceasul. În fond, era un moment pe care îl aştepta, nu cu nerăbdare, dar încercând să-şi facă un pic de curaj. Ian „Lemmy” Kilmister a reprezentat poate cel mai deplin tot ce poate fi mai rău şi tot ce poate fi mai bun în rock. În rock’n’roll, cum îi plăcea lui să spună atunci când, fugind ca de ciumă de definiţii întortocheate, îşi prezenta trupa cu modestie: „We are Motörhead and we play rock’n’roll!”. Nu a fost străin de excese dintre cele mai dezmăţate, dar nici nu s-a lăsat doborât de ele. A consumat cantităţi impresionante de alcool şi tot felul de stupefiante, dar a reuşit cumva să nu se îngroape în ele. Cu o consecvenţă aproape inexplicabilă, a scos album după album şi a înlănţuit turneu după turneu. Nu a reuşit niciodată să fie fidel unei femei, dar nu şi-a trădat niciodată publicul şi prietenii. Motörhead a făcut timp de decenii ceea ce le mai iese astăzi doar celor de la AC/DC: nu a schimbat mai nimic în reţeta componistică şi, cu toate acestea, a găsit mai departe inspiraţie pentru cântece bune şi foarte bune, dintre cele care ţi se întipăresc în minte şi îţi spun multe despre lume şi despre tine, chiar şi atunci când nu eşti de acord cu textele. Vor începe de acum să curgă mesajele şi pun pariu că în fiecare club de rock şi în fiecare casă de admirator se va asculta astăzi „Ace of Spades”. Mulţi dintre cei care au auzit doar în treacăt de Lemmy se vor trezi, pentru câteva zile, fani înrăiţi. Dar răposatului nici că-i va păsa. Niciunui mort nu-i pasă în zilele de după marea trecere de asemenea lucruri, dar pe Lemmy nu l-ar interesa nici dacă ar fi viu.

Când am auzit vestea eu m-am gândit mai degrabă la câteva balade. La „Lost in the Ozone” şi la versul „there is no one on earth to take my hand”. Sau la „1916”. Cât ne-am bucurat noi, adolescenţii români care vedeau pentru prima dată casete originale, când am observat pe coperta albumului cu acelaşi nume steagul nostru vechi, cu stema regală, printre cele ale combatanţilor din Primul Război Mondial. Şi asta într-o vreme în care mulţi alţi muzicieni de renume confundau Bucureştiul cu Budapesta şi credeau că România e pe undeva, prin Africa sub-sahariană. Nu şi Lemmy. Pentru că dacă mulţi şi-l vor aminti pentru excese, nu trebuie uitat că a fost şi un mare pasionat de istorie, care citise tone de cărţi pe această temă. Doro Pesch spunea acum mulţi ani că a rămas surprinsă când şi-a dat seama că Lemmy ştia mai multe despre istoria Germaniei decât ea însăşi.

Lemmy Kilmister a spus şi multe prostii la viaţa lui. Dar şi mici adevăruri lansate pe un ton sarcastic, care i-au atras antipatii de care nici nu s-a sinchisit. În al Doilea Război Mondial, povestea la un moment dat, mulţi îi văd pe germani ca pe „cei răi” iar pe ruşi ca pe „eliberatori”. Dar şi unii şi alţii au comis acelaşi tip de atrocităţi. „Singura diferenţă e că germanii erau mult mai bine îmbrăcaţi.” Revoltat de violenţa unor spectatori, a spus în repetate rânduri: rock’n’roll înseamnă muzică tare, înseamnă integritate, înseamnă uneori pumni. Dar n-a însemnat niciodată laşitate. Cum să arunci cu ceva din public într-un om care nu te vede?

Şi câte ar mai fi de povestit. Despre Hawkwind, cealaltă trupă în care a făcut carieră, sau despre prezenţa lui pe albumul de rock psihedelic „Escalator” al formaţiei Sam Gopal, condusă de muzicianul malaezian cu acelaşi nume, unde Lemmy cântă la voce şi chitară ritmică sub numele Ian Willis. Despre tatăl cleric care l-a părăsit când era copil, eveniment care stă la baza „răfuielii” viitorului rockstar cu Dumnezeu. De fapt, Lemmy era, după propriile spuse, agnostic. Spunea că nu ştie dacă există sau nu Dumnezeu şi că avea să afle după moarte. „Nu mă grăbesc, am destul timp.” Despre prietenia cu Ozzy Osbourne, alături de care a cântat „I Ain’t No Nice Guy” şi despre tristeţea care l-a copleşit când a murit Ronnie James Dio.

     Mândru nevoie mare şi cu picioarele pe pământ. Modest şi lăudăros. Beat şi lucid. Repetitiv şi plin de idei. Răpus de boli provocate de stilul lui de viaţă, nu senil. Ian „Lemmy” Kilmister a fost un ghem de contradicţii care ne-a pus adesea faţă în faţă cu propriile noastre contradicţii şi inconsecvenţe. Poate de aceea l-au urât şi l-au dispreţuit mulţi. Poate de aceea îl iubim noi atât de mult. Influenţa lui asupra scenei rock e ilustrată deplin de un episod inedit: când a împlinit cincizeci de ani, membrii Metallica, aflaţi în culmea gloriei, au venit la petrecere costumaţi în… sărbătorit şi au cântat câteva piese sub numele de The Lemmies. „I turned my face to God, but His face was turned away”, cânta Lemmy cu năduf în 1993. Personal, cred că nu s-a uitat bine. Şi sper ca Dumnezeu să-l întâmpine cu milă pe bătrânul copil răzvrătit, cum îşi întâmpină tatăl fiul zvăpăiat care a mai făcut vreo boroboaţă din neştiinţă. Cât despre noi, ne rămân versurile de pe „Love Me Forever”:

Everything changes, it all stays the same,

Everyone guilty, no one to blame,

Every way out brings you back to the start,

Everyone dies to break somebody’s heart.”

Cu inimile îndurerate, te salutăm înaintea ultimului drum pământesc, Mister Rock’n’Roll! Dumnezeu să te ierte!


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*