Gojira, The Blackmordia, Xaon / 2017.07.04, Arenele Romane, Bucuresti

976 vizualizări

Cu ceva emoţii legate de vreme – pe care n-o vrei nici toridă, nici ploioasă atunci când mergi la un concert în aer liber – mă îndrept spre intrarea de la Arenele Romane pentru o premieră în capitală: Gojira; sau modul în care se trage linie după un festival, aşa cum o spune denumirea evenimentului,  Aftermath Metalhead Meeting. Cum căldura emanată de betoane s-a mai disipat, iar norii nu sunt aşa ameninţători ca cei din zilele trecute, pe aleile Parcului Carol apar tot mai multe tricouri negre şi frizuri „excentrice”, care fie merg direct la porţile de acces, fie lungesc o bere rece la terasele plasate strategic în drum, cât se desfăşoară opening act-ul.

În cazul de faţă, introducerea începe cu Xaon, trupă recent înfiinţată care încearcă să-şi facă un nume în zona death metal-ului melodios. Elveţienii nu sunt străini publicului bucureştean şi se pare că au deja câţiva fani, după cum se vede între grupurile rarefiate din faţa scenei, în timp ce Rob Carson (voce), Vinc Zermatten (chitară), Flo Jacot-Descombes (bas) şi colaboratorul Sylvain Chambard (tobe) ne spun „welcome to the dark side of Switzerland”. Direcţi, dinamici şi entuziaşti, cei patru încearcă să menţină pe scenă echilibrul între agresivitatea genului şi muzicalitatea care nu-i permite să alunece în zgomot pur – un exemplu este Discrowned, cu solo-ul de chitară dinspre final. Pentru mine, Xaon nu e vreo relevaţie, dar sună interesant, închegat şi profesionist. Dincolo de acestea, se simte pe alocuri inspiraţia din doom/death-ul anilor ’90 – accente din vechile Anathema sau Paradise Lost (Zarathustra), dar sunetul rămâne modern şi actual, fapt accentuat de explorările prin hardcore. Cu primul album, The Drift, abia lansat şi cu tinereţea de partea lor, artiştii din Xaon au şansa de a spune ceva pe scena metal-ului; începuturile par a fi bine făcute şi depinde numai de ei să le cimenteze.

Xaon
Xaon

Francezi ca şi capul de afiş, metalheazii de la The Blackmordia încearcă să meargă pe linia agresivă impusă de acesta. Avem de-a face cu o trupă plonjată în metalcore, cu tot ce derivă de aici: piese scurte cu ruperi frecvente de ritm şi stopuri complete, strofele brutale succedate de refrenul oarecum melodios, subiecte de revoltă socială, viteză pe baterie, gâjâit în chitare şi alternanţă clean-scream la voce. Din păcate, şi o monotonie maximă. Nu lipseşte doar acea doză de noutate care să-i deosebească pe francezi de multe trupe din aceeşi zonă, ci orice element care să-ţi păstreze atenţia mai mult de două-trei piese. Iar dacă nesincronizările şi micile gherle sunt puse pe seama tinereţii – căci Peter (voce), Max şi Enzo (chitare), Luke (bas) şi So’ (tobe) sunt într-adevăr foarte tineri, adolescenţi aş zice –, orizontul artistic limitat şi abordarea muzicală extrem de infantilă par bine înrădăcinate în CV-ul trupei. Cu toată părerea de rău, The Blackmordia cu al său EP Slaves of Barong nu convinge, mai ales pe scenă, pentru că o ascultare prealabilă a câtorva înregistrări mi-a dat speranţe ceva mai mari. Cu un lucru îi creditez pe cei cinci: implicarea tradusă într-o imagine lipsită de compromisuri, care spune „nu luăm prizonieri”. Altfel, ne puteam lipsi uşor de experiment, chiar dacă include multă ţopăială şi lasere cât cuprindes.

The Blackmordia
The Blackmordia

Aflată încă în turneul de promovare pentru albumul lansat anul trecut, Magma, Gojira ne vizitează în sfârşit. Îmi revin în minte gândurile de când am văzut prima dată acest grup, acum mulţi ani, la el acasă: „frate, ăştia au aici la fel de mulţi fani ca Metallica!” Pentru mine respectivii muzicieni erau nişte iluştri necunoscuţi. Iar faima lor mi s-a reconfirmat ulterior, când i-am reîntâlnit în acelaşi context francez, într-un cort ce a oscilat permanent între cutremur şi incendiu. Iată nivelul de energie la care mă aştept şi în această seară şi-mi dau seama repede că nu pot fi dezamăgită.

Only Pain dă tonul pieselor noi, între care însă va străluci Silvera, din punctul multora de vedere apogeul Magma. Cred că aici se poate simţi cel mai bine modul în care Gojira încearcă să redefinească death metal-ul modern şi să-l plieze pe propria viziune în care înglobează extrem de mult groove – linii vocale violente, riff-uri melodioase şi agăţătoare, sunet plin în care tobele rup ritmul, dar nu-l întrerup nicio clipă. Totul suprapus peste acea temă sacadată, aproape obsesivă, care creează baza multor compoziţii. Nu o dată trupa mi-a dat impresia că e varianta franţuzească a Machine Head, iar acum senzaţia e şi mai puternică. Stranded, The Cell şi The Shooting Star cea cu tempou lent şi apăsător vin să întregească realitatea şi să arate unde se află Gojira acum. În ceea ce mă priveşte, preferinţele îmi rămân îndreptate către L’Enfant Sauvage, de pe care nu e prezentă acum decât piesa titlu, cu riff-urile sale electrizante de la început, numai bune de rămas pe cortex.

Gojira
Gojira

Odată ajunşi la jumătatea show-ului, sau a acestei „heavy metal meditation”, n-ai cum să nu remarci modul în care cei patru artişti interacţionează cu audienţa – argint viu. Ca fotograf este foarte greu să tragi un cadru clar mai ales cu sufletul trupei, solistul-chitarist Joe Duplantier; iar chitaristul Christian Andreu, tobe Mario Duplantier şi bass-istul Jean-Michel Labadie nu-s nici ei prea departe, conturând astfel o explozie de energie mai ales când vin în prim-plan cu câte un solo încadrat de lumini-piramidă. Sau cu câte un moment amuzant, precum cel în care fraţii schimbă rolurile, cu Joe la baterie şi Jean-Michel cu chitara de gât în spatele microfonului. Iar jocurile de lumini, culori şi rafale de fum completează dinamica. Într-o lume în care stabilitatea formaţiilor e mai degrabă ideal decât realitate, este surprinzător faptul că Gojira nu şi-a schimbat componenţa niciodată de la înfiinţarea sub numele de Godzilla, acum mai bine de două decenii. Iar dacă în studio lucrurile se mai reglează de la butoane, această consecvenţă se observă excelent în concert, unde coeziunea e maximă. Iar publicul… ei bine, un public cunoscut pentru entuziasm atunci când are motive reacţionează în consecinţă; nu de calibrul francezilor de care povesteam mai devreme, dar are un aport însemnat la reuşita serii.

Gojira
Gojira

Concertul e completat de compoziţii mai vechi, iar trupa trece astfel prin aproape întreaga discografie – The Heaviest Matter of the Universe, Flying Whales, Toxic Garbage Island, Backbone, Terra Inc., Oroborus şi Vacuity conturează tabloul istoriei Gojira, cu diversele sale stadii; iar preluarea Territory (Sepultura) dezvăluie una dintre influenţele importante asupra evoluţiei trupei – ca fapt divers, primul concert al francezilor a constat 70% doar în preluări Sepultura. La final, înţelegi uşor de ce poate că în Franţa Gojira e la fel de cunoscută (şi aclamată) ca Metallica. În România păstrăm proporţiile; totuşi, pe lângă faptul că se întreabă de ce i-a luat atâta să concerteze la Bucureşti, Joe mulţumeşte publicului pentru una dintre cele mai frumoase atmosfere create de-a lungul turneului.

O galerie foto puteți urmări AICI.
Foto: Diana Diaconescu


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*