Ziua de sâmbătă pare, după culoarea cerului, la fel de capricioasă ca toate cele ale acestui festival, însă pentru început profităm că nu plouă pentru a arunca o privire fugară – am ajuns târziu – la recitalul de pe scena mare al celor de la Killswitch Engage. Cu un sunet masiv şi o coordonare bună, americanii animă un public entuziast cu riff-urile şi breakurile tipice, dublate de cele mai nesărate glume pe care le-am auzit la acest festival. Nu zăbovim prea mult şi ne mutăm la Marquee unde aşteptăm cu oarecare scepticism să vedem o bucată din recitalul Paradise Lost.
În general, piruetele stilistice ale britanicilor nu mă încântă. Formaţia care a definit doom-death-ul a virat încet-încet spre un stil aproape non-metal, pentru ca apoi să revină treptat. Astăzi vechii fani se entuziasmează de un album back to the roots cât de cât interesant, dar care poate fi de fapt doar dovada că, în lipsă de idei, Mackintosh şi compania se întorc pe cărări bătătorite. Simptomatic pentru această revenire (să-i spunem regresie?) este felul în care cântă astăzi Nick Holmes „As I Die”: după ce ani de zile şoptea sau recita strofa, acum insistă pe un growl death-metal mai „rău” decât originalul. Odată trecute aceste impresii amestecate, surpriză: Paradise Lost sună chiar foarte bine live şi, credeţi-mă, asta se întâmplă mai degrabă rar! Instrumentele sunt în echilibru, vocea se aude clar, dinamica e la locul ei, piesele variate, de la „Pity the Sadness” la „Faith Divides Us – Death Unites Us”. Cu părere de rău o luăm spre ieşire pe „Embers Fire”, dar pe Mainstage 1 urmează…
Testament. Deşi mai picură, nimic nu stă în calea acestei componenţe solide, a thrash-ului atât de particular al americanilor aflaţi fără îndoială la o a doua tinereţe. Cele opt piese trec peste public ca un tăvălug. Chitarele se completează atât de bine, sună atât de masiv şi de omogen încât aproape că pun în umbră prestaţia remarcabilă a secţiei ritmice DiGiorgio-Hoglan. Testament este un monolit în care forţa şi furia nu stăvilesc creativitatea, cavalcada de riff-uri, exploziile solistice. „Over the Wall”, „Rise Up”, „The Preacher”, „Practice What You Preach” – un zid de vechi cu un strop nou şi un Chuck Billy în formă maximă, apoi „Into the Pit”, „D. N. R.”, „3 Days in Darkness” şi „The Formation of Damnation”. E clar că Alex Skolnick vrea să îmbătrânească la Testament şi cuplul reformat pe care îl face cu Eric Peterson este unul dintre cele mai solide din metal, pe album sau în concert.
Sărim de la Mainstage la Marquee şi din Bay Area în Florida. Început cu instrumentalul „Redneck Stomp”, recitalul Obituary ne înfăţişează acelaşi grup solid şi monocolor, a cărui unică pată de culoare este John Tardy, zâmbitor şi „în glas”. Poate părea paradoxal pentru o trupă cu titluri ca „Intoxicated”, „Bloodsoaked” şi „Dying” (apăsătoare şi foarte vizuală şi în concert), dar concertul acesta e izvor de bună-dispoziţie. E ca acea opoziţie sugerată cândva de Stephen King, descrieri morbide ale dezlănţuirii stihiilor şi firilor dionisiace care afirmă în cele din urmă un triumf al vieţii şi un calm apolinic. Donald Tardy merge ceas, Trevor Peres şi Terry Butler îşi văd de treaba lor şi varietatea este adusă de câte un solo al lui Kenny Andrews. A doua jumătate este dedicată unui best-of din anii de glorie, însă de fapt recitalul este ca o singură piesă lungă, un relief sonor accidentat precum coperta de la „The End Complete”, punctat de urletele inumane şi totuşi atât de familiare: „I just don’t caaaare”. În încheiere, inevitabil, „Slowly We Rot”. Dacă nu-ţi place, te iei la palme. Dar dacă ai pătruns reţeta simplă a unor americani oneşti, direcţi şi stăpâni peste arta lor de rednecks, pleci ca după o gură de aer proaspăt.
După o scurtă pauză răcorită de o mini-bere de la standuri, tot către Marquee ni se îndreaptă paşii. Am avut azi thrash, am avut death, e vremea pentru o porţie de black. Şi chiar relativ tradiţional, pentru că cei de la Satyricon se bazează în recital pe „Nemesis Divina”, albumul de la lansarea căruia au trecut 20 de ani. Şi nu poţi să nu remarci o oarecare doză de monotonie, pentru că deşi discul respectiv a marcat începutul unei schimbări, vechile tipare stilistice insistau încă să se menţină într-o zonă pură şi destul de repetitivă. Contrastul vine din aceea că Satyr se dezlănţuie pe scenă, bate din palme, interacţionează cu publicul, ba chiar cere moshpit, ca un rockstar adevărat – lucru care i-ar fi oripilat pe Euronymous sau Fenriz, ideologii unui gen anticomercial şi cât mai ursuz. Sunetul este şi el foarte bun, aşa că încet-încet urechile se dezmorţesc în ciuda frigului de „Mother North”. Muzică aspră, sunete apocaliptice, atmosferă cordială. În timp ce Frost asigură suportul ritmic dezlănţuit, Satyr – ba cu chitară, ba doar cu microfonul-trident – ne spune că lumea în care vrea să trăiască este aceasta, în care mii de fani se pot strânge să asculte muzică întunecată, nu cea în care se pun bombe şi se organizează atentate. Mă rog, ar fi multe de filosofat pe tema degradării continentului, survenită direct proporţional cu îndepărtarea de rădăcinile creştine pe care nici Satyr nu le cultivă chiar cu asiduitate, dar suntem la un concert şi urmărim viziunea artistului. Avem „Black Crow on a Tombstone”, avem „K. I. N. G.” şi plecăm destul de mulţumiţi. În ciuda bolii prin care a trecut liderul trupei, Satyricon pare să mai aibă multe de spus.
În noroiul renăscut de la atâta tropăială se strânge mulţimea, suntem din nou la Mainstage 1. Pe fundal se profilează coperta ce pare un remake după „South of Heaven”, dar de fapt ilustrează noul album Slayer, „Repentless”: piesa-titlu deschide recitalul. O primă constatare, Tom Araya e în voce. Dezamăgirea produsă multora – printre care şi subsemnatul – de ultimul album se risipeşte uşor odată cu „Postmortem” şi cu furia sonoră stăpânită la milimetru de Kerry King şi Gary Holt. Decorurile schimbătoare sunt parcă o colecţie de clişee din cariera Slayer, la fel ca tricourile chitariştilor, dar contează mai puţin când muzica e la cote înalte. Şi cu Paul Bostaph exact şi aplicat, angrenajul e complet. Mai avem parte de „You Against You” şi de piesa preferată a lui King de pe „World Painted Blood”, „Hate Worldwide”, în rest accentul este pus pe prima „decadă a agresiunii”. „Mandatory Suicide”, „Fight Till Death” (pentru prima dată când o aud live), „Born of Fire”, „Dead Skin Mask”. Tom Araya e mai zâmbitor şi mai comunicativ decât în ultima vreme, ne mulţumeşte că am venit pe această „vreme minunată” şi apoi dă drumul mai departe decibelilor. King şi Holt schimbă locuri şi solo-uri – cu o acurateţe de invidiat, mai ales pentru cel dintâi – iar cel din urmă vine spre final cu o chitară cu logo-ul lui Jeff Hanneman imitat după Heineken. Acelaşi logo apare şi pe fundal la „Angel of Death”. Venisem sceptic şi nu eram singurul. Dar în ciuda ultimului album şi a faptului că, în absenţa principalului compozitor şi odată cu trecerea anilor devine clar că se află spre apusul carierei, Slayer dovedeşte că atunci când prinde o zi bună în concert nu este o trupă, ci o instituţie.
Noul copil teribil (şi sălbatic) al metalului european se produce la Marquee, dar are, în rândurile publicului, statutul de cap de afiş. Încă înainte să urce pe scenă Gojira are parte de un cort ticsit şi explozia sonoră pune instantaneu în mişcare masa de oameni. Se începe cu piese clasice, apoi se trece spre cele de pe foarte recentul „Magma”. Mixul este ceea ce caută mulţi iubitori de metal: muzică agresivă cu pasaje de death şi chiar blastbeat, structuri neregulate şi un ritm în permanentă schimbare. De fapt alternanţele ritmice dau aerul progresiv trupei franceze şi fac parcă întreg cortul să se clatine ca o păpuşă dezarticulată. Neîndoielnic, instrumentiştii sunt extrem de bine coordonaţi, însă pe măsură ce se desfăşoară „Silvera”, „Flying Whales” sau „Wisdom Comes”, iese la iveală o anumită goliciune interioară. Nu tehnica e problema, ci expresia, care se conturează piesă cu piesă ca o doză judicios administrată de violenţă fără conţinut. Solo-ul de tobe amplifică această impresie, însă publicul e cucerit şi scandează numele trupei. „Vacuity” încheie trecerea la Graspop a celor de la Gojira şi parcă acest vid este tot ce rămâne după ce tot zgomotul se domoleşte. Desigur, spectatorii – tot mai mulţi – nu îmi împărtăşesc părerea, însă mă bucur că s-a terminat.
E vremea unei pauze binemeritate, întunericul s-a lăsat, ploaia revine, măruntă şi sâcâitoare. Centrul de presă e plin de oameni, belgienii bucuroşi că „naţionala” lor a câştigat astăzi la Euro, ceilalţi pur şi simplu strânşi la adăpost, relaxare şi bere. În treacăt aud o instrumentaţie zgomotoasă şi o voce sub ton, adică o frântură din acea mostră de mediocritate bombastică şi înfumurată care a ajuns astăzi Nightwish. La Mainstage 2 urmează Volbeat, însă, deşi îmi sunt simpatici danezii, în planul meu scrie tot Marquee, pentru a încheia această a doua zi cu Abbath.
„To War!”, doamnelor şi domnilor! La ceas târziu şi nu foarte numeroşi, spectatorii amatori de Immortal şi alte dezlănţuiri asemănătoare au parte de un Abbath despre care se spune şi poate uneori se vede că abuzează de alcool, dar care a lansat recent un album excelent, pe care-l promovează la fel de bine şi live. Între noile şi vechile piese aş spune că surpriza este „Warriors” (I), însă tot recitalul merge într-o linie continuă deşi nu lipsită de accente şi pasaje de-a dreptul agăţătoare. Bateristul – probabil Creature, dar o creatură căzută din har, cum vrea să ne spună masca de drac – înşiră blastbeat-uri şi break-uri cu o acurateţe care duce cu gândul la Horgh sau Frost (avem şi un pic joc de cinele, dar totuşi nu ca la Hellhammer), adăugarea unui al doilea chitarist aduce un mare serviciu pieselor, iar maestrul de ceremonii şi colaboratorul său de lungă durată, King, parcă ar cânta împreună de o viaţă. Între două glume ciudăţele şi prezentări autoironice, doar trombonul lipseşte la „Ashes of the Damned” (waargh!), iar pe final suntem asaltaţi cu o cavalcadă de piese Immortal. Extremista „All Shall Fall” lasă loc clasicei „One By One” şi deşi e foarte târziu şi pleoapele cad, în ciuda clişeelor şi a apariţiilor uşor puerile, Abbath este o încheiere muzicală de forţă şi dovada că black-metal-ul poate uneori să se întâlnească cu alde-Motörhead şi Kiss şi să iasă chiar bine – evident, nu spuneţi mai departe, sunt încă niscai purişti care nu s-au prins.
Şi ia-o înapoi prin noroaie… În ciuda cantităţilor mari de alcool consumate de unii, foarte mulţi spectatori se îndreaptă conştiincioşi spre toalete şi pentru câteva minute bune sunetul periuţelor de dinţi e întrerupt doar de câte un răcnet amical şi metal din vreun cort sau din faţa lui.
Foto: Diana Grigoriu
Lasă un comentariu