Grolsch Anti-Mall/ 07-08.12.2013, fostul magazin „Bucuresti”

113 vizualizări

Autor: Raluca Bicu

Am fost la Anti-Mall doua seri la rand. Dupa cum spune si numele, evenimentul sponzorizat de Grolsch se vrea a fi construit in completa opozitie cu conceptul traditional de mall.

Si pe cuvant ca bifeaza cam tot ce se poate la capitolul asta: majoritatea produselor expuse spre vanzare (sapunuri, haine, tablouri, ceramica etc.) sunt facute de corporatisti aflati in timpul liber care vor sa vada in ce masura poti trai din ceea ce iti place sa faci, locul care gazduieste toata treaba e fostul magazin Bucuresti, actuala ruina de pe langa lupoaica de pe Lipscani, iar la food-court exista o scena unde se produc diversi artisti autohtoni. Pe scurt, cum ar zice un amic de-al meu, e un mall perfect pentru hipsteri.

Ce m-a convins pe mine sa stau acolo mai mult de o ora a fost, de ce sa mint, partea cu artistii autohtoni. Les Elephants Bizarres s-au produs vineri seara, iar sambata seara am dansat pe Doru Trascau si Omul cu Sobolani si cu gratie va prezint raportul.

Ziua intai. La dans cu pachidermele

Marturisesc sincer, cu Les Elephants Bizarres am avut la inceput o relatie de love-hate. Imi placea la nebunie piesa lor, “Hello Says the Devil”, insa, atunci cand ma raportam la versuri, nu izbuteam sa inteleg de ce, si mult timp nu am fost in stare sa gasesc alta piesa de la ei care sa mi se para cu adevarat faina. Ajunsesem chiar sa ii etichetez drept “one hit wonder”, iar faptul ca am vazut la un moment dat un concert live de-al lor la B’estFest la mare distanta de scena nu m-a ajutat prea mult sa imi schimb parerea.

Dar uneori e bine sa insisti. In cazul meu, n-au fost necesare decat vreo doua concerte live de-al lor cu mine in fata scenei ca sa ajung la concluzia ca ma cam inselasem in ceea ce ii privea. Drept pentru care m-am zgariat nitel pe ochiul stang cand am aflat vestea ca aveau sa cante la Anti-Mall, intrucat la momentul acela aveam alte planuri pentru seara respectiva. A intervenit insa ceva, si prin urmare m-am indreptat spre Anti-Mall in taxi, dupa ce dadusem o tura pe-acasa sa ma schimb in niste haine ceva mai comode decat tinuta office cu care plecasem de la birou.

Prin centru, haos-panica, intrucat toata lumea iesise sa vada vestitele beculete, asa ca m-am pomenit in incinta magazinului-ruina cu vreo trei minute dupa ora la care trebuia sa inceapa de fapt concertul. In timp ce urcam scarile inspre etajul doi, am recunoscut primele acorduri din “Paper Puppets” si mi-am dat seama cu mare durere in suflet ca pierdusem melodia de inceput, care e cea mai buna piesa de deschidere de concert de la “Destroy” a formatiei The Amsterdams incoace.

Locul era destul de plin, insa nu suficient incat sa nu fiu in stare sa ma strecor in fata scenei, schema care ulterior s-a dovedit imposibil de efectuat, dupa cum mi-au raportat niste prieteni de-ai mei ajunsi mai tarziu la fata locului. Nu m-am putut apropia insa prea mult de scena, intrucat oamenii de la paza insistau in permanenta sa ne dam mai in spate, probabil ca sa lasam fotografii si cameramanii sa isi faca treaba cum trebuie, desi dupa umila mea parere un gardulet in fata publicului ar fi fost mult mai util.

Am intrat in atmosfera imediat, ceea ce nu a fost prea greu, avand in vedere faptul ca marele talent al elefantilor consta in a scrie si a interpreta cantece catchy si saltarete pe care nu ai cum sa stai locului. Ma temusem ca avea sa se auda prost (inainte sa ajung la fata locului imi imaginam o hala dezafectata fara pic de acustica), dar sonorizarea a fost destul de buna, iar formatia a fost la inaltime, reusind sa antreneze in mare parte si publicul sa danseze si sa aplaude alaturi de ei.

Ca lucrurile sa fie si mai simpatice, baietii au avut la un moment dat si doi invitati, Tudor Amarandei si Bogdan Simion-Mihai de la Agurida, cu care au cantat pe doua piese.
Setlistul imi era cunoscut de la concertele anterioare. S-au cantat multe melodii de pe viitorul album pachidermic, printre care se mai strecura cand si cand cate una mai veche (mentiune speciala pentru varianta reorchestrata a piesei “Johnny” – asa se intampla cand ai instrumente multe si variate pe scena si oameni faini care canta la ele, posibilitatile de joaca sunt nenumarate). Cele mai aclamate cantece au fost, desigur, “Hello Says the Devil”, “Nu ma opri” si noul single, “In culori”, pe care nu l-am auzit niciodata live pana acum in varianta cu Deliric (n-ar fi rau ca treaba asta sa se intample undeva in viitorul apropiat).

Una peste alta, a fost genul acela de concert in timpul caruia am momente in care inchid ochii si ma legan in ritmul muzicii sau, dupa caz, sar cat ma tin curelele. Genul de concert care ma lasa cu un zambet larg pe fata si o stare de bine nemaipomenita. Jos palaria, sau, cum ar zice LesEB, trompa sus!
A urmat Electric Brother, insa, cum nu sunt o fana a DJ seturilor, m-am prelins spre iesire dupa vreo zece minute.

Ziua a doua. Amintiri din copilarie

Imi propusesem ca a doua zi sa ajung mai devreme in incinta, insa au aparut tot felul de chestii marunte care cereau insistent sa fie rezolvate, asa incat mi-a fost imposibil sa ajung mai devreme de opt fara zece. Chiar si asa, a fost suficient sa apuc sa dau o tura pe la parter si etajul intai sa vad si eu cu ochii mei exponatele mestesugarilor Anti-Mall, insa insuficient pentru a prinde ceva din concertul Space Needle. Am ajuns la etajul doi in timpul pregatirilor pentru concertul lui Doru Trascau.

Nu cred ca mai e nevoie de vreo prezentare in ceea ce il priveste pe Doru – sunt de parere ca nu exista consumatori de muzica autohtona alternative care sa nu fi auzit de AB4 si The Mono Jacks. Concertul de aseara a fost primul lui concert solo, un motiv in plus sa ma duc. Marturisesc ca eram curioasa in privinta setlistului – eram convinsa ca avea sa cante in majoritate piese ale fostelor lui trupe, insa nu ma puteam opri sa nu ma intreb daca nu care cumva ne astepta si vreo piesa noua strecurata pe acolo (spoiler: nu a fost cazul, din pacate).

Doru a inceput concertul cu clasicele piese AB4 “Despre o tipa”, “Hol” si “Gepila” (pe care le frecam pe casetofon si la Atomic prin 2000-2001), secondat fiind la chitara bas de Alexandru “Grim” Tomescu, fostul coleg de formatie din The Mono Jacks. Au urmat alte piese AB4, din perioada in care toti fanii se rugau tuturor sfintilor posibili pentru inca un album, acel album de dupa “Broken Trust” care, din pacate, nu a mai vazut niciodata lumina zilei.

Nostalgia a continuat cu cateva melodii marca The Mono Jacks, printre care s-au numarat “Woman”, “Gandurile” si “Come Back Girl”. Fara a doua chitara si, mai ales, fara tobe, partea instrumentala a fost destul de simpla, si am avut momente in care imi ziceam “si acum era solo-ul ala de chitara, si acum intrau tobele…”. Dar, per total, a fost o experienta interesanta si, as zice, incarcata de semnificatii. Iar eu am ramas la convingerea ca Doru este, indiscutabil, una dintre cele mai bune voci de pe la noi. Astept cu nerabdare sa vad ce o sa faca in continuare.
Dupa Doru a urmat o pauza de jumatate de ora, timp in care spatiul din fata scenei s-a aglomerat din ce in ce, in ciuda faptului ca agentii de paza au continuat sa insiste o vreme sa stam la distanta.

Urmau Omul cu Sobolani, o alta formatie cu state vechi, pe care o ascultam masiv inca de cand eram mica (inclusiv cu momente gen casti bagate in casetofon, si casetofonul ascuns sub plapuma, sa nu se prinda maica-mea ca nu oprisem muzica cand imi ceruse ea sa o fac). Deci iar nostalgie cat cuprinde, dar si un entuziasm fara margini fata de piesele de pe noul album lansat in octombrie, “Marea cautare”.

Pana la urma, paza s-a milostivit si ne-a facut semn sa inaintam mai inspre scena, iar la scurt timp dupa aceea s-a ivit pe scena si formatia, salutata cu urale de publicul prezent. Dintr-un motiv mie necunoscut, muzica de pe fundal nu a incetat imediat, in ciuda faptului ca era mai mult decat evident ca oamenii erau pregatiti sa cante. Dar nu-i nimic, inchidem ochii, trecem peste.

OCS au avut de departe cel mai misto public – nu degeaba canta Dan in piesa “Baloane de sapun” “Mama voastra de visatori, ma faceti sa trag cu prastia-n nori”. S-a cantat, s-a dansat, s-a scandat numele formatiei in repetate randuri si s-a aplaudat cu un entuziasm iesit din comun. Membrii trupei nu au ramas nici ei mai prejos, dand ce-aveau ei mai bun pe scena, si neuitand sa multumeasca intre piese. Ca sunet, nimic de zis, jos palaria, mai ales ca am fost la o droaie de concerte in care nu izbuteam sa aud vocea lui Dan mai deloc. N-a fost cazul, s-a auzit de minune aseara.

Spre deosebire de lansarea din octombrie, setlistul de aseara al OCS a fost alcatuit atat din piese noi, cat si din piese consacrate, precum “(dez)orientat” sau “Oda (in Piata Romana)”. Nu ca reactiile publicului ar fi indicat asta in vreun fel, oamenii manifestandu-se cam cu acelasi entuziasm si pe piese relativ recente, precum “Cauta” sau “Am ce dau”, ceea ce spune multe despre interesul pe care Omul cu Sobolani reuseste sa il trezeasca chiar si dupa atatia ani de cariera. In vreo doua randuri s-a iscat si un moshpit de toata frumusetea fix in fata scenei, spre deliciul audientei, iar concertul s-a incheiat in uralele celor prezenti.

Am plecat din fostul magazin Bucuresti acompaniata de ritmurile varate-n boxe de Gojira si cu aceeasi stare de bine de care am vorbit mai sus, pe care o am dupa fiecare concert fain la care particip. Asa evenimente sa tot fie.


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*