Kistvaen, Shining, Hteththemeth/03.10.2014, Club Colectiv, Bucuresti

186 vizualizări

Black-metal sută la sută, dar și ceva în plus. Cam acesta ar fi cadrul de desfășurare a lansării celui de-al doilea album Kistvaen, „Desolate Ways”. Evenimentul așteptat cu nerăbdare de împătimiții genului se desfășoară în Club Colectiv, un spațiu destul de potrivit pentru asemenea sonorități și atitudini, care își deschide porțile cu ceva întârziere din cauza probelor prelungite de sunet ale suedezilor de la Shining, invitații de gală ai serii.

Cu această ocazie lumea are timp să se adune, la propriu și la figurat, și să se posteze în fața scenei pe care urcă – la doar câteva minute după încheierea propriului soundcheck – brașovenii de la Hteththemeth.

O pată de culoare, un element teatral, o îmbinare de sonorități și atitudini într-un potpuriu sonor și vizual fermecător și deranjat, recitalul din această seară consolidează poziția grupului pe scena românească sau, dacă e să fim mai exacți, la intersecția mai multor scene românești. Cu un sunet ceva mai confuz decât la Rockstadt, muzica ajunge totuși destul de complet reliefată la urechile ascultătorilor, care trebuie doar să fie un pic mai vigilenți pentru a gusta toate deliciile vocii înecate un pic în mixaj.

Șase oameni diferiți ca look și exprimare reușesc să creeze un „happening” spumos, plin de umor negru, sonorități melancolice sau doar cinice, metal melodios cu o tentă pregnantă de doom la întâlnirea cu un soi de art rock mai underground și cu vocalize clasic tenorale și un pic de growl. Încet-încet publicul se familiarizează cu muzica de pe primul EP și de pe albumul „Best Worst Case Scenario” ce stă să apară, dar Lao Kreegan și compania reușesc să păstreze condimentele surprinzătoare la fiecare apariție, cum se întâmplă acum cu „Olga’s Little Secret”, din punctul meu de vedere cel mai interesant moment al recitalului, în care se îmbină omogen și încântător metal avangardist cu trimiteri cât se poate de transparente spre improvizație și blues. „Metal-ul supraviețuiește”, este concluzia trupei, la care nu pot decât să adaug „mai ales dacă îmbini negrul cu nițel albastru”.

Capul de afiș al serii, trupa bucureșteană Kistvaen, a muncit mult pentru această lansare. De fapt, cred că putem spune că a muncit încă de la înființare pentru a deveni un nume cu rezonanță pe un teritoriu muzical bătătorit și necunoscut în același timp. Pe de o parte, indiferent ce epitet i-am mai adăuga, e black-metal. Pe de altă parte, latura depresivă („suicidal” i-au spus unii, dar pentru Kistvaen nu mi se pare neapărat adecvat) este elementul aparte care face din această trupă o prezență destul de singulară pe scena din România. În plus, cei doi soliști vocali cu personalitate – Fane, cel vechi, cu care a fost înregistrat albumul de debut, „Unbekannte” și „actualul”, Stege – au marcat, fiecare în felul lor, evoluția stilistică a grupului. În această seară Kistvaen sună bine, se aude încă de la proba de sunet. În afara volumului un pic prea ridicat, instrumentele și vocea se percep distinct și echilibrat. Iar sus-amintitul Stege e într-o formă de zile mari.

Cu vocea versatilă care merge din cele mai acute registre black până la un growl bine stăpânit și trece – încă timid, dar remediabil – prin pasaje clean, solistul vocal dă dovadă de o cunoaștere din interior a fenomenului black-metal și a paletei sale expresive și le transpune pe scenă cu o forță rar întâlnită. Nu e doar timbrul, nu e doar volumul, nici doar ambitusul. Ci e trăirea fiecărei silabe și a fiecărei note. În privința instrumentației, cum chitaristul Fenrir, cel care a pus bazele trupei, se declară singur pasionat de „sad tunes”, e firesc ca muzica să reverse peste viteza black-metal valuri de melodie doom prelucrată. Aici e secretul noilor compoziții (și în mare măsură și al celor mai vechi). Iar cu Stege peste tot pe scenă, ansamblul capătă și forța vizuală necesară, mai ales că restul membrilor, fără a se agita în exces, au trecut peste apatia care părea să le caracterizeze postura live în trecut.

Cele două chitare se completează în construirea de melodii furibund și disperat revărsate peste un public încântat, basul punctează exact, iar suportul ritmic aduce în viteza black ruperi de ritm cu potențial expresiv în limitele genului. Totul este ca o poveste a rupturii și a întunericului și dacă pe alocuri se instalează scurte momente de monotonie, se poate spune că și ele sunt parte a acestor drumuri pustiite. Se cântă mult și în evidență ies, firește, piesele noi, ca „The Deepest Cut” sau „A Journey In Cold Blood”. Finalul îl găsește pe solist prăbușit peste monitoare într-o continuă strângere de mână și îmbrățișare cu cei din primele rânduri pe care prestația plină de suflet – ca și cum ar fi ultima – i-a cucerit definitiv. „Desolate Ways” se poate lăuda cu o lansare pe măsură, iar pentru ca lucrurile să evolueze în continuare îmi permit să dau un mic sfat: stilul vocal, tipul de emisie și tot ce ține de registul lui Stege este cumplit de solicitant pentru corzile vocale. De aceea, pentru o longevitate rezonabilă, această voce excelentă trebuie protejată me-ti-cu-los.

Ei, și după o vreme de la etajul clubului întunecos coboară invitații de gală ai celor de la Kistvaen, cei de care îi leagă o prietenie veche punctată cu o colaborare, suedezii de la Shining. Îi văd pentru prima dată în concert așa că, cel puțin la primele două piese, mă postez la o oarecare distanță de scenă ca să mă asigur că năbădăiosului Niklas Kvarforth nu-i vine vreo idee creață. Omul apare, în ton cu renumele, tăiat de sus până jos pe antebrațe, nu foarte adânc, ce-i drept. Iar apoi începe și spectacolul muzical. Shining nu e – nici pe albume, nici live – o trupă ușor digerabilă. Și nu pentru că sonoritățile ar depăși pragul extremismului. Doar volumul e exagerat, în rest însă orice ureche familiarizată cu forme radicale de metal se obișnuiește repede. Totuși, la început nu pare nimic special: e viteză, sunt riff-uri grele și e o voce agresivă, pendulând între un fel de screaming și părțile „mormăite” în genul clasicului Csihar pe albumele Mayhem, dar dincolo de acestea e greu să intuiești ce vrea Shining cu adevărat.

Încet-încet, secretele ies la iveală. Sigur, live totul e o experiență interesantă în felul ei ciudat, pentru că trebuie să-ți împarți atenția între muzica propriu-zisă și găselnițele lui Kvarforth, care ba își dezvelește bustul și strânge la… burtă câte o fată din primul rând, ba agită sticla de whisky sau își aprinde o țigară, ba își face de lucru cu mâna în pantaloni cu… păi, cu ce-o avea el acolo. Dar în același timp se dezvăluie structuri destul de complexe și discontinue ale pieselor, schimbări de atmosferă și pasaje de virtuozitate exhibată dar nu inutilă. Din când în când solistul vocal își mai împrospătează rănile sau fumează cu sete, așa că avem parte de un solo de tobe prelungit și de improvizații chitaristice în urma cărora același Kvarforth întreabă publicul: „cam câți chitariști de black-metal care să știe să facă așa ceva ați văzut?!”  Mda, un pic arogant, dar și un pic just. Și abia din acest moment începe să se dezvăluie adevărata față Shining. Sigur, elementele definitorii ale genului sub care sunt prezentați suedezii există, de la anumite pasaje vocal-instrumentale până la satanismul declarat (dar foarte atipic) al solistului vocal.

Pe de altă parte, dacă stai să asculți „Redefining Darkness” și să urmărești cu atenție evoluția muzicii, vei ajunge la concluzia că e impropriu să spui că Shining cântă black-metal. Shining este de fapt o trupă de rock clasic care se folosește de mijloace expresive extreme. Până și atitudinea scenică a lui Kvarforth are mai mult de-a face cu amestecul de provocare, joc teatral plus sexualitate al unor Morrison, Jagger, Coverdale sau chiar Axl Rose în perioada „Appetite…” decât cu mimica încruntată și gesturile pseudo-rituale ale unor Gaahl sau E. Sigur, toate acestea sunt duse la extrem și soliștii sus-amintiți s-ar putea să nu se recunoască nicidecum în frontman-ul Shining, dar rădăcinile jocului său scenic sunt fără îndoială acolo. La fel ca muzica, variată, foarte dură uneori dar alteori… antrenantă, evadând pe nesimțite din orice opreliști „puriste” ale genului. Poate că este doar o fațetă a ethos-ului Shining, dar este cea care se vede și se aude cel mai bine în această seară în Club Colectiv.

Sesiuni de poze și autografe, niscai beri, whisky sau votcă pentru cei mai hotărâți și o impresie de eveniment variat și reușit încheie seara. Nu e genul de concert care să strângă zeci de mii de oameni, dar grupul mic și fidel de iubitori ai sonorităților extreme poate să-l treacă în agendă ca pe unul dintre cele mai reușite ale anului care stă să intre în ultimul sfert.

O galerie foto de la concert poate fi vizualizata AICI.

O galerie foto cu PUBLICUL de la concert poate fi vizualizata AICI.


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*