La despărţirea de Keith Emerson

204 vizualizări

Poate că în rock-ul progresiv de nivel înalt, Emerson, Lake and Palmer a fost formaţia care a dat naştere reacţiilor celor mai opuse, ilustrate, de altfel, în marile contradicţii din muzică. Pentru că dacă despre King Crimson se poate spune că într-o anumită măsură a reinventat limbajul rock-ului – şi, din altă perspectivă, această redefinire s-a dovedit prea complexă pentru a naşte emuli – ELP a dansat mereu pe linia subţire dintre convenţie şi inovaţie.

Şi, într-un fel, toate acestea sunt responsabilitatea lui Keith Emerson. Pentru că deşi solistul vocal şi basistul Greg Lake venea direct de la Crimson, direcţia muzicală a trupei a fost dată mai degrabă de talentatul claviaturist. Amalgamul muzical eclectic, parte studiu, uneori fragmentat, niciodată într-un cadru „clasic”, parte entuziasm, a dat naştere unui artist pe care mulţi îl socotesc complet, dar care s-a zbătut el însuşi într-o mare de nesiguranţe şi dileme care, în cele din urmă, i-au adus sfârşitul. Acest îndrăgostit iremediabil de orga Hammond (îngemănată mai târziu cu sintetizatorul Moog), în aceeaşi măsură şi de multe ori în acelaşi stil în care îşi iubea Hendrix chitara, care de-a lungul unei epopei sonore întortocheate a plecat de la Beethoven, a trecut prin jazz, i-a emulat pe pionierii rock’n’roll şi a cochetat cu conformismul, lasă în urmă o operă prodigioasă şi, în viziunea unora, inegală.

Unii vorbesc mai ales despre The Nice, o formaţie cu viaţă scurtă, de la sfârşitul anilor 1960 şi începutul anilor 1970. De aici au pornit urcuşul spre faimă al lui Keith Emerson, îmbinarea de rock cu jazz şi, mai târziu, progresii tonale de evidentă inspiraţie (neo)clasică şi concertele în care fiecare trăire trecută prin filtrul orgii Hammond se oglindea într-un spectacol total.

Cele nouă albume de studio realizate sub titulatura Emerson, Lake and Palmer, alături de sus-amintitul Greg Lake şi de bateristul Carl Palmer, au făcut din Keith Emerson unul dintre claviaturiştii cei mai renumiţi din aria rock. Cel puţin două dintre albumele ELP sunt alcătuite din piese compuse separat de membri, în timp ce restul ilustrează capacitatea de sinteză între stilurile celor trei muzicieni. Keith Emerson jonglează cu naturaleţe între Bach şi Janacek, Bartok şi Jerry Lee Lewis, acel entuziasm incendiar marca Hendrix răsună încă pe ici, pe colo, şi aşa se nasc unele dintre marile epopei de rock progresiv al secolului trecut. ELP poartă, în bine şi în rău, amprenta căutărilor lui Keith Emerson. Rock-ul progresiv creşte în popularitate odată cu stilul improvizatoric şi lungile pasaje instrumentale, dar complexitatea uneori deconcertantă dă naştere şi unei reacţii adverse. Aşa se face că John Lydon, liderul unei noi generaţii muzicale minimaliste şi agresive, îl insultă adesea, din postura de solist vocal Sex Pistols, pe Keith Emerson, privit, alături de alţi muzicieni ai generaţiei sale, ca unul dintre cei care au luat rock-ul din stradă şi de la clasa muncitoare pentru a-l transforma într-o muzică pentru snobi. Azi, toate acestea par imagini alb-negru dintr-o cronică învechită. Aşa cum, dacă ignorăm inconsecvenţa omenească şi presiunea industriei, ni se poate părea tare ciudat că aceeaşi formaţie care a lansat „Tarkus” sau „Brain Salad Surgery” este şi autoarea unui album ca „Love Beach”.

În drumul spre gloria cu trupa care l-a consacrat, Keith Emerson este un artist care a trăit privilegiul şi suferinţa de a fi contemporan şi de a-şi încrucişa drumurile, creativ sau în alt fel, cu o mulţime dintre cei care au marcat epoca sa: de la graficienii reuniţi sub numele Hypgnosis până la H. R. Giger, de la Cozy Powell până la Mitch Mitchell, de la un public iubitor de AOR care l-a descoperit târziu până la marele admirator al The Nice, DJ-ul John Peel, care a ajuns în cele din urmă să afirme că ELP este „o risipă de timp, talent şi electricitate”. Keith Emerson s-a lansat şi de unul singur în aventuri sonore cât se poate de diverse, de la un album cu muzică de Crăciun (inclusiv o arie dintr-un oratoriu de Johann Sebastian Bach şi o prelucrare proprie a celebrului cântec al lui Franz Gruber „Silent Night / Stille Nacht”) până la un fragment din poemul simfonic de influenţă nietzscheană al lui Richard Strauss, „Aşa grăit-a Zarathustra” pentru coloana sonoră a filmului „Odiseea spaţială”. Şi câte şi mai câte ar fi de scris.

Aşa se face că te copleşeşte tristeţea la gândul că tocmai acest Keith Emerson (nascut: 02.11.1944 – decedat: 10.03.2016) atât de dăruit a murit la 71 de ani, pradă depresiei, hotărând, din ce spune ancheta, să-şi pună capăt zilelor. Orice necrolog se cuvine să fie o invitaţie la reflecţie şi rugăciune. Cel de faţă nu se abate de la acest scop, însă vă invită în acelaşi timp să descoperiţi o lume sonoră şi vizuală care uneori vă va încânta, alteori vă va dezamăgi, dar care va şti fără îndoială să vă învăluie în notele irepetabile ale unui muzician al veacului câteva clipe din cotidianul tern. Dumnezeu să-l ierte!

Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*