Nightwish, Arch Enemy, Amorphis/ 10.12.2015, Romexpo, Bucuresti

Concertul trupei Nightwish alături de invitaţii de seamă Amorphis şi Arch Enemy se anunţa de ceva vreme ca unul dintre cele mai aşteptate evenimente ale iernii. Între timp, în ciuda recentei tragedii, interesul a rămas la fel de mare şi poate acest spectacol a fost văzut de unii ca o eliberare, ca o reintrare în normalitatea muzicală şi concertistică. Dacă la toate acestea adăugăm popularitatea celor trei formaţii şi curiozitatea faţă de noua componenţă Nightwish, în premieră în România, ne putem uşor explica numărul mare de spectatori din această seară de decembrie. Au fost răsplătite aşteptările? Unii spun că din plin, alţii se încruntă uşor şi strâmbă din nas. Vom lua şi noi lucrurile pas cu pas, pe urma celor trei ansambluri muzicale.

Cum are parte de un recital foarte scurt – la fel ca ultima dată, la Metalhead Meeting, dar atunci din cauza unor factori externi – Amorphis alege să ne ofere o avanpremieră a ceea ce va urma probabil în primăvară, când va reveni la Bucureşti în calitate de cap de afiş. În faţa unei săli destul de pline, finlandezii fascinaţi de Kalevala îşi încep recitalul cu „Death of a King”, un cântec de pe recent lansatul „Under the Red Cloud”. În linia celor mai recente producţii Amorphis, albumul de faţă, căruia îi este dedicată o jumătate de concert, duce mai departe îmbinarea de melodie cu tente folclorice, armonii bazice şi metal dur, de data aceasta parcă mai mult decât în ultima vreme. Sunetul nu este strălucit, dar nici foarte rău. Vocea clean are un pic de suferit din această cauză, dar Tomi Joutsen este un profesionist, chiar şi aşa, pe fugă. Publicul e cucerit de noile cântece, dar, evident, nu poate pleca fără „House of Sleep”, care de data aceasta beneficiază de colaborarea vocală a lui Marco Hietala – foarte puţin audibilă, ca să nu spun mai mult. Amorphis este o trupă vie, care înviorează şi publicul, îl prinde repede în această muzică ce sună organic pe discuri şi în concert şi ne lasă în urmă cu un singur regret… prea puţin.
Amorphis
Scurtă pauză, decorul se schimbă şi capătă un aer războinic-întunecat, întărit de steagurile cu logo-ul trupei care erupe pe scenă: Arch Enemy. Nu e nevoie decât de o jumătate de piesă ca să-ţi dai seama că Alissa White-Gluz rupe tot. Mult mai încrezătoare decât la prima apariţie pe plaiuri româneşti, micuţa solistă stăpâneşte cu autoritate registrul vocal extrem, dar şi rolul de frontwoman. Cu o formă fizică de invidiat, pe măsura formei vocale, Alissa este pe toată scena, captează privirile şi urechile publicului, într-o permanentă mişcare şi o omogenizare incredibilă cu colegii de trupă. Colegi pe care, practic, nu-i mai vezi. Dar îi auzi, şi chiar din plin, căci cuplul de chitarişti şi temele sau solo-urile sale melodioase sunt punctul forte al compoziţiilor Arch Enemy. Accentul cade pe ultimele două albume ale trupei, „Khaos Legions”şi „War Eternal” însă fascinant este cum şi una dintre vechile piese de rezistenţă, „Ravenous”, îi vine mănuşă Alissei. Avem în faţă o trupă care nu a inovat prea mult în ultimii ani, dar pe care simţul melodic al lui Michael Amott a salvat-o de la eşecul în monotonie. Iar instrumentiştii care îl înconjoară pe lider fac din această entitate muzicală o forţă în concert. Pe „You Will Know My Name” publicul cântă la unison cu scena, iar imnul anarho-ateu „No Gods, No Masters”, cu tema de chitară inconfundabilă, declanşează valuri de sărituri. O interpretare excelentă, care impune printre altele concluzia că Alissa White-Gluz – care adaugă unor pasaje mai vechi şi o tentă melodioasă, pentru care glasul ei este cât se poate de adecvat – este cea mai bună voce de care a avut parte Arch Enemy în toată cariera.
Arch Enemy
Urmăresc Nightwish de ceva vreme şi cred că nu am pierdut niciun concert din România, începând cu descinderea glorioasă din 2004. Când a apărut, formaţia finlandeză avea o prospeţime de invidiat. Între timp, cred că mulţi dintre noi ne-am înşelat în privinţa ei. Şi spun asta pentru că oricine se aşteaptă ca atunci când liderul formaţiei este un claviaturist, acesta să aibă studii solide în spate şi să reuşească să treacă şi dincolo de inspiraţia primelor momente, să găsească noi şi noi modalităţi de expresie. De ceva vreme am bănuiala că în cazul lui Tuomas Holopainen nu e chiar aşa. Concertul din seara aceasta îmi confirmă presupunerea.
Nightwish
„Shudder Before the Beautiful” este una dintre piesele reuşite de pe cel mai recent album Nightwish, „Endless Forms Most Beautiful”, deşi melodia pare uneori reciclată după teme mai vechi. Cu ea începe concertul şi prima noastră întâlnire în direct cu Floor Jansen. Entuziasmul sălii este de nedescris şi creşte gradual până la „Ever Dream”, unde primele note fac publicul să sară la propriu în sus de bucurie. Iar „Wishmaster” nu sporeşte entuziasmul. Pentru cronicar, o primă concluzie este evidentă. Floor îşi controlează bine emisia vocală, cântă corect şi este mai potrivită în context decât Anette Olzon. Cu toate acestea, vocea ei destul de mică, foarte bună pentru roluri de musical sau chiar într-un context delicat de jazz sau cafe concert, pare un pic nepotrivită într-un scenariu compoziţional dominat de forte şi fortissimo, cu orchestraţii bombastice. În piesele cântate iniţial cu Tarja Turunen, Floor Jansen e o palidă copie a acesteia, o Tărjuţa. Problema este că noile compoziţii merg exact pe acelaşi registru, iar aici vina îi aparţine exclusiv domnului Holopainen. Pe măsură ce pe scenă se aud „My Walden”, „Élan” sau „Weak Fantasy”, devine din ce în ce mai clar – şi mai neplăcut – că o trupă coordonată de un clăpar are atât de puţine nuanţe în propriile piese. Dinamica se apropie vertiginos de zero. Totul e marţial, bombastic, cu aceleaşi formule armonice repetate la nesfârşit. Nicio relaxare, nicio alternanţă. Intervenţiile la diferite instrumente de suflat ale lui Troy Donockley dau culoare contextului, însă te tot întrebi dacă după aproape douăzeci de ani de existenţă nu ar fi cazul ca această trupă să-şi ia şi un chitarist. La începuturi, când Tuomas Holopainen era încă inspirat, nu conta aşa de tare că riff-urile lui Emppu Vuorinen erau mai mult de umplutură, iar solo-urile se întrerupeau adesea în mijlocul unei fraze anemice, însă acum, când compoziţiile şi-au pierdut din prospeţime, orice slăbiciune iese din ce în ce mai clar în evidenţă.
Nightwish
Altfel, spectacolul de lumini e maiestuos, proiecţiile se potrivesc excelent cu tematica albumului nou şi oferă imagini ale naturii în ipostaze dintre cele mai fascinante, intermezzo-ul „While Your Lips Are Still Red” ne aduce aminte în mod sensibil de fragila condiţie umană, iar publicul reacţionează fantastic la ce se întâmplă pe scenă. Concertul durează aproape două ore, Marco Hietala vorbeşte la rândul său cu spectatorii, iar pe ecran apar la un moment dat şaizeci de lumânări, în memoria celor pe care i-am pierdut în tragedia Colectiv. Întâlnirea are cu siguranţă şi o încărcătură emoţională însă, la fel ca la Sibiu cu Anette – atunci au fost şi focuri de artificii – Nightwish pare astăzi un produs oarecare într-un ambalaj strălucitor. „Nemo” şi „Stargazer” ne amintesc de vremurile bune, deşi acum, privind în urmă, observ că slăbiciunile componistice despre care am vorbit se manifestau încă de pe „Once”, dar erau eclipsate de concertele foarte bune şi de cele câteva cântece cu potenţial de hit. Seara se încheie apoteotic cu un fragment din ceea ce Tuomas Holopainen a numit cel mai ambiţios proiect realizat de trupă, „The Greatest Show On Earth”. Aplauzele durează mult după ce finlandezii şi olandeza coboară de pe scenă, multe ecouri pozitive se fac deja auzite între cei care pleacă de la concert. În ceea ce ne priveşte, Amorphis şi Arch Enemy au fost adevăratele atracţii ale scenei. În privinţa Nightwish, nu putem decât să îi cităm pe cei de la Coroner, de pe una dintre piesele din perioada lor de glorie: „Is that you who’s standing next to me/ Or just a shadow, of a dream I lost?”
Foto: Diana Grigoriu

Galeria foto de la concert poate fi văzută AICI.

Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*