November To Dismember Ziua 3 / 30.11.2014, Fusion Arena, Bucuresti

Citesc după primele două zile de festival câteva discuţii absolut hilare despre absenţa scaunelor de la Fusion Arena: unii sunt atât de furioşi încât ar fi gata să renunţe pe viitor la a-şi vedea trupele preferate dacă nu li se creează condiţii pentru a-şi odihni şezuturile; alţii, dimpotrivă, spun că statul în picioare are legătură directă cu verticalitatea pe care ar implica-o rock-ul extrem. Cu alte cuvinte, oricine cântă unplugged e lipsit de coloană vertebrală, iar bateriştii ar trebui şi ei să renunţe la scăunelul pe care stau ca nesimţiţii în timp ce colegii lor asudă din greu. Una peste alta, nu cred că micile neajunsuri ar trebui să ne lipsească de bucuria muzicii, însă mi se pare că, aşa cum îmi spunea un prieten, adesea parcă am fi uitat să ne bucurăm. În ceea ce mă priveşte, mi-am adus un scăunel demontabil de acasă, îl pun pe cele trei picioare cu ajutorul unui prieten binevoitor şi îmi frec mâinile de satisfacţie în aşteptarea unora dintre cele mai interesante momente oferite de November To Dismember.

Publicul nu e nici pe departe atât de rarefiat pe cât m-aş fi aşteptat. Dacă mă gândesc că anul trecut mulţi dintre cei veniţi în primele două zile nu şi-au mai făcut apariţia la Ahab, de data aceasta lucrurile stau chiar foarte bine. Desigur, motivul principal este reunirea unei trupe despre care voi vorbi cu câteva rânduri mai jos, dar până acolo vom începe cu începutul. Început care este reprezentat de slovacii de la Doomas. Un doom-death plăcut fără a ieşi prea tare din tipare, cu multe clape – în general arpegii – înregistrate pe bandă şi incursiuni frecvente în zona de riff-uri death-metal, tocmai bun pentru a face trecerea uşoară dinspre furia dezlănţuită şi ritmată a serilor precedente.

Urmează câţiva cunoscuţi într-o nouă formulă artistică: în Antagonist Zero cântă doi membri Coprolith, însă lor li se alătură din motive necunoscute un al treilea, care îl înlocuieşte pe basistul trupei. Iar acest al treilea e nimeni altul decât vechea noastră cunoştinţă şi mascotă ediţiei de anul acesta, Jouni Korhonen. Ce credeţi că face basistul nostru pe scenă? Cântă, asta e de la sine înţeles, şi… mai bea şi el o gură de ceva. E greu de priceput cum se mai ţine omul pe picioare după trei zile de excese bahice, cert este că noii lui colegi sună mai bine decât trupa de bază. Antagonist Zero ne propune un doom foarte lent, cu mici invenţii melodice interesante şi o atmosferă ce sugerează peisaje întinse părăsite de orice urmă de viaţă omenească şi un sentiment copleşitor de singurătate. Vocea lui Ben Pakarinen alternează growl şi clean, acesta din urmă cu o influenţă audibilă My Dying Bride însă, din păcate, adesea mult sub ton. Una peste alta, şi aici există potenţial.

Veţi spune poate că e un clişeu, dar rock-ul înseamnă, printre altele, curaj. Şi despre curaj este vorba în această seară când pe scenă urcă italienii L’Alba di Morrigan. Curaj pentru ei să cânte la un asemenea festival, curaj pentru organizator să-i includă pe afiş. Privesc după doar o piesă feţele unora dintre „supăraţii” din public şi îmi imaginez, păstrând proporţiile, că aşa trebuie să fi arătat cei din generaţia bunicilor noştri când cineva le-a pus pentru prima dată Sex Pistols: nedumerire, zeflemea, enervare, un început de revoltă. Şi guri căscate. La propriu. Aspectul vizual induce şi el în eroare. Băieţii au tricouri cu Slayer şi Lamb of God, însă din boxe răsună un rock cu nuanţe de indie şi alternativ, vag atmosferic, care, pentru început cel puţin, exprimă un „mal de vivre” minor nu atât ca tonalitate cât ca registru expresiv şi afectiv. Deruta sporeşte odată cu preluarea semi-acustică a imnului manowarian „The Crown and the Ring” şi cu afişarea bustului solistului vocal-chitarist Hugo Ballisai, bust pe care omul are tatuate la vedere iniţialele „ACAB” (All Cops Are Bastards). Şi totuşi, muzica merge mai departe pe aceleaşi coordonate îmbibate de post-rock, cu basul ajungând să facă acorduri, cu un cântec („Lilith”) în italiană şi cu ethosul mai degrabă feminin al câte unui ritm ternar. L’Alba di Morrigan nu este încă o revelaţie, dar cu siguranţă rămâne unul dintre momentele care, pentru mine cel puţin – şi pentru cei care, după o vreme, răspund muzicii cu urale – dau savoare deplină festivalului November To Dismember. E o întoarcere la rădăcinile parcă uitate ale fenomenului, menită să smulgă din adormirea comodă grupurile de spectatori care, ştiind foarte clar ce să aştepte şi neacceptând nimic care să iasă din limitele înguste ale muzicii „lor”, s-au transformat în timp în nişte „corporatişti ai metal-ului extrem”, pentru care orice ieşire din tipare reprezintă o sfidare a ordinii lor mentale atât de retrograde şi convenţionale, în ciuda tricourilor cu tot felul de viermi şi mortăciuni. Bravo L’Alba di Morrigan, bravo Coro!

Ştiţi că la un moment dat vine vremea să faci un fel de tabula rasa – merge şi progresiv – cu trecutul muzical. Repui în discuţie tot ce ai ascultat şi te-a entuziasmat în tinereţe şi analizezi prin urechile lucide ale omului cică maturizat. Pot spune că, cu câteva excepţii, la mine „vechiturile” au trecut destul de bine testul şi că multe dintre trupele care-mi plăceau la 14-15 ani se numără şi acum între preferinţe, chiar dacă uneori însoţite de un anumit factor „demitizant” (ce nu-mi plac cuvântul şi cel care face abuz de el în România, dar să nu intrăm în detalii). Ei bine, la Pyogenesis n-a fost aşa. Am reascultat pe la începutul anului o parte din „Sweet X-Rated Nothings” şi l-am găsit simplist, pueril, fără nimic din profunzimea pe care i-o crezusem cândva. Cei mai mulţi dintre vechii ascultători, m-am lămurit la faţa locului, nu mi-au împărtăşit dezamăgirea. Şi, în cazul lor ca şi în al meu, la toată povestea se adaugă factorul nostalgic-emoţional, amintirea inimilor suferinde pe care ni le mângâiam cândva cu „fade away, fade away, fade away, my love”, înainte de a ne spune, cu resemnare şi curaj mimat, că „it’s on me when I try to understand”. Aşa că, orice ar spune cârcotaşii ca mine, revenirea germanilor, mai ales atunci când are loc la şapte ani de la ultimul concert, este fără îndoială unul dintre momentele de vârf ale acestui November To Dismember. Recitalul începe cu „Those Churning Seas” de pe „Twinaleblood”, dovadă că nemţii nu au de gând să lase în urmă nicio latură a carierei lor recent reluate, dar artiştii cu look foarte alternativ şi publicul mai degrabă foarte doom fuzionează din primul moment într-un unic entuziasm. Sunetul e acceptabil, interpretarea destul de punk în sensul unei anumite neglijenţe, dar temele simple şi melodioase îşi produc repede efectul, cu latura dură venind dinspre vocea lui Tim „Asmodeus” Eiermann, singurul membru vechi rămas alături de frontman-ul-chitarist Flo Schwarz. Comunicarea e excelentă, lumea mai tânără şi mai bătrână, mai grasă şi mai slabă începe să facă crowd surfing (unul dintre „navigatori” e chiar Andrei Irode, care-şi serbează astfel ziua de nume), „Still Burn In Fire” aduce cu sine urale, în timp ce „Son of Fate” este cântată pentru prima dată îmtr-un concert Pyogenesis. Ritmurile antrenante nu lasă o clipă de răgaz, „Don’t You Say Maybe” face legătura cu momentul când trupa s-a oprit pentru o vreme, în timp ce „Lost In Revery”, primul bis şi o piesă care a cunoscut o mulţime de variante de-a lungul timpului ne aminteşte că, fie şi pe o compilaţie, istoria discografică s-a reluat şi ea. Nu se putea fără „Fade Away”, nici fără momentul de tensiune care să aducă pe valul de bucurie şi mult-aşteptata „It’s On Me”, la sfârşitul căreia Flo Schwarz a sărit cât a putut pentru a ateriza în braţele publicului acoperit, după câteva clipe, de un val de confetti. A urmat o sesiune informală şi amicală de autografe, fotografii şi, pentru cei mai norocoşi, câte o amintire (pană de chitară), lumea venită pentru Pyogenesis era absolut încântată, atmosfera era deja o mare reuşită, aşa că m-am bucurat şi eu, m-am hotărât să păstrez vechea mea casetă măcar în amintirea vremurilor vechi şi mi-am pus scăunelul mai spre centrul sălii, pentru că urma capul meu de afiş.

Figura de tătar cu cercei în ambele nări a lui Greg Chandler, lipsa oricărui dialog şi mai ales o apăsare sonoră crescândă şi greu suportabilă te introduc în universul fascinant şi strivitor al grupului de funeral doom death metal Esoteric, aproape legendar între amatorii acestui subgen încă destul de subteran şi destul de irelevant pentru toţi ceilalţi. Sala face cu greu faţă aglomerării sonore, dar cu un pic de răbdare desluşeşti armatura expresivă a britanicilor – fără ca asta să-ţi lase vreo urmă de speranţă. Esoteric este una dintre trupele care scot cel mai bine în evidenţă potenţialul psihedelic al acestui doom cumplit de lent, în sensul unui amalgam de senzaţii care par să evadeze din spectrul pur sonor. Temele repetitive suprapuse în structuri atonale, ritmul care se târăşte, îmbinarea de sunet şi zgomot, toate se constituie parcă într-o pulsaţie impersonală, într-un haos al disperării panteiste care pluteşte nu spre o unire universală ci – mai logic, de altfel – către cufundarea în întunericul primordial al lipsei de sens. Când unele piese încep să se mai mişte, chiar şi tristeţea e o ieşire binevenită din această magmă informă, e un semn de viaţă care tinde dacă nu spre lumină, măcar spre un început al conştiinţei ieşit din dezordinea disonanţei. Volumul face ca în concert acest ansamblu să devină şi mai copleşitor decât pe album, deşi în pasta sonoră vâscoasă elementele constitutive se disting ceva mai greu. Muzica aceasta poate să te strivească – şi mulţi spectatori simt probabil asta şi părăsesc sala – şi singura ieşire este conştiinţa unei realităţi personale care să te scoată cu mintea limpede din această „Subconscious Dissolution into the Continuum”. Festivalul November To Dismember se încheie şi de data aceasta cu un recital al unor artişti care stabilesc noi borne expresive în actul lor muzical şi scenic.

Ieşim din sală şi din coşmar în noaptea în care noiembrie i-a lăsat deja locul lui dezmem… ăă, decembrie, ne pregătim poate deja de zile mai luminoase şi rămânem cu reflecţiile acestui festival care în doi ani a strâns atâtea aprecieri şi contestări încât poate fi numit deja un clasic.


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*