Bucurestiul este plin de foste hale de productie, unele dezafectate, altele reconstruite sau doar renovate si transformate in cladiri de birouri, iar cateva au devenit sali de concert. Cum anume arata Turbohalle si cat de buna este pentru asa ceva ramane de vazut in ceea ce urmeaza, dar tot ce pot spera este sa nu aduca niciun neajuns unei trupe tare dragi mie, Sabaton. Prima bila alba se refera la amplasare, chiar langa statia de metrou Pacii, intr-un Militari care nu cred sa fi vazut vreodata asa puhoi de haine negre, tinte si camuflaje; a doua se refera la spatiul imens, necesar pare-se numarului mare de fani care a determinat mutarea dintr-un Silver Church devenit neincapator. Un semn de intrebare se leaga de tavanul foarte jos, dar, asa cum voi vedea, niste sunetisti priceputi nu au astfel de probleme. Imediat dupa intrare, observ locul pentru fumat (cu canapele) si coltul cu „bunatati”, bine aprovizionat fata de data trecuta, in lista fiind incluse si vechile albume reeditate sub numele de Re-Armed. Probabil ca suedezii au avut timp sa se convinga de numarul mare de fani romani, astfel ca acum au adus de toate.
Seara este deschisa de Wisdom, o trupa activa in Ungaria de peste zece ani, adepta unui metal heavy/power melodios, cu evidente influente Hammerfall, Helloween si Blind Guardian. Cu doua albume la activ, Words of Wisdom si Judas, tinerii maghiari stiu sa se prezinte, suna extrem de inchegat si antrenant, iar compozitiile lor, desi cu nimic inovatoare, au substanta lucrului bine facut si, cel mai important in cazul unui „antreu”, tin audienta in priza. In plus, cei cinci canta cu multa placere, sunt in permanenta cu zambetul pe buze, vocalul Crossfader (Gábor Nagy) comunica bine cu spectatorii, iar dinamica scenei este intregita de chitaristii Gábor Kovács si Máté Bodor, basistul Máté Molnár si bateristul Balázs Ágota, instrumentisti indemanatici si dedicati. In mod clar, datorita aerului proaspat pe care-l aduce si atitudinii spontane, Wisdom are unde evolua, chiar daca taramul explorat de ei e plin de dragonii, cavalerii si lumile fantastice ale altor trupe.
Un succes in sine este alegerea sa in deschiderea concertelor din Europa Centrala si de Est, mai ales ca trupe precum Eluveitie si Sabaton au deja un public de nisa fidel, dar deschis provocarilor.
Pentru cei mai multi de aici, Eluveitie nu este un nume nou si nici concertul elvetienilor o premiera; un singur lucru ma intreb: oare vor veni cu toata recuzita de fluiere, cimpoaie si alte instrumente „ciudate” de suflat? Dupa Helvetios lansat anul trecut, in parerea mea cel mai bun de la Slania, cei sapte (caci Anna Murphy, flasneta si flaut, lipseste) au ce prezenta unui public avid de metal si zbantuiala. Asa cum era de asteptat, startul se da prin Helvetios si, cum recitalul este unul scurt, se axeaza pe promovarea ultimului album: Luxtos, Neverland, Santonian Shores, Home, The Uprising, Uxellodunon si Havoc descriu fantastica lume a miturilor din Tara Cantoanelor, fara a pierde insa contactul cu realitatea. Dar realitatea cea mai apropiata este ca publicul adora Eluveitie. Stilul Gothenburg, accentuat de vocea guturala a lui Chrigel Glanzmann, si sonoritatile traditional celtice au impreuna un efect senzational, iar rezultatul este trecerea pe nesimtite de la head-banging si mosh pit la un dans general, mai ales cand se ajunge la singurele piese vechi, Thousandfold si Inis Mona.
Death metal-ul melodios pe care-l propune trupa, asezonat din plin cu elemente folclorice atat in muzica, cat si in tematica versurilor (carora le adaugam „exotismul” galezei), este extrem de apreciat, ceea ce se vede in reactia spectatorilor. In plus, tot arsenalul este pe scena: si gaita cu craniu de capra, mandolina si
colectia vasta de fluiere ale lui Glanzmann, si vioara electrica a lui Meri Tadic, si instrumentele de suflat ale lui Patrik „Päde” Kistler; lor li se adauga „clasicele” chitare (Ivo Henzi si Simeon Koch), basul (Kai Brem) si tobele indarjite (Merlin Sutter), precum si entuziasmul intregii echipe. Cu anumite versuri intr-o limba necunoscuta publicului, bariere de comunicare nu exista, intrucat muzica, mimica si scurtele conversatii dintre piese spun tot. Si daca poate parea ciudata alaturarea in turneu a Eluveitie si Sabaton, ar trebui sa ne gandim ca metal-ul nu inseamna cantonarea intr-un singur sub-gen, iar, cand stilurile nu sunt diametral opuse (sa zicem Avantasia si Lividity), acesta este cel mai usor mod in care se poate evita monotonia. In plus, venind sa vezi o trupa, nu stii ce surpriza iti poate produce cealalta.
Diferenta majora intre primul concert Sabaton pe care l-am vazut si acesta este nu un nou album, ci faptul ca tobarul si cei doi chitaristi au fost inlocuiti; la momentul respectiv a fost indreptatita intrebarea daca trupa va continua si in ce directie (iar raspunsul l-am primit odata cu Carolus Rex), iar acum curiozitatea este legata de prestatia live si prezentarea trupei ca o echipa. Dupa The Final Countdown (Europe) cantata de un public tot mai nerabdator si intro-ul The March to War pe fundal, trupa isi face intrarea pe front si razboiul incepe: Ghost Division, Gott mit uns si Carolus Rex. Dubiile sunt inlaturate: veteranul Pär Sundström continua sa fie acelasi basist nebun si neobosit, Thobbe Englund si Chris Rörland manuiesc ireprosabil cele doua chitare; in plus, cei trei realizeaza armonii vocale alaturi de vocea principale care o consolideaza si potenteaza pe aceasta, intregind sunetul si compozitiile, altfel decat munca de studio. Iar cireasa de pe tort este prezenta lui Snowy Shaw (ex-King Diamond, ex-Dimmu Borgir, ex-Mercyful Fate, ex-Therion) la artileria grea, inlocuindu-l in timpul turneului pe Robban Bäck; si, vai, cum poate sa bata Snowy!
Urmeaza Poltava, numai buna pentru a ne trage sufletul inainte ca solistul Joakim Brodén sa ne puna sa alegem: Attero Dominatus sau Into the Fire? Strigatele mai puternice opteaza pentru a doua, iar spectatorii, asumandu-si alegerea, transforma sala intr-un camp minat. Trecerea prin (aproape) toate albumele, chiar daca accentul cade pe ultimul, si includerea unora dintre cele mai agatatoare piese transforma publicul intr-un cor imens si neobosit, nu rare fiind ocaziile cand vocea lui Joakim Brodén este aproape acoperita de cea a fanilor, cum se intampla la Cliffs of Gallipoli. Din pacate insa, tot aici intervine si singurul minus al concertului: dupa unsprezece luni de turneu, principalele corzi vocale dau rateuri si se incalzesc greu, fiind nevoie de aproape jumatate de concert pentru ca prestatia lui Brodén sa se apropie de ceea ce stiam; la voce ma refer, pentru ca altfel simpaticul frontman este la inaltime, cu tot cu intreg arsenalul de figuri fioroase, binecunoscuta armura si camuflajul din dotare. Odata cu 40:1 acest aspect se amelioreaza, asa ca ma pot bucura de piesele care m-au facut sa ascult iar si iar, cu atata entuziasm albumele Sabaton. Se adauga prestatia scenica exploziva, cu rare momente de respiro in limba suedeza (En livstid i krig, sau A Lifetime of War, aleasa de public in detrimentul Karolinens bön), precum armistitiile inselatoare din timpul unui razboi indelungat (The Lion from the North).
Asa cum ma asteptam, solistul este in verva si nu sta locului o clipa, vorbeste mult intre piese, glumeste, agita masele, saluta decizia publicului de a dori sa asculte piese in suedeza pentru ca asa nimeni nu-si da seama cand greseste; dar nici colegii sai nu se dau in laturi de la alergat, sarit, „scamatorii” cu instrumentele si mult head-banging; astfel se face ca e greu sa fii stana de piatra pe Uprising (mai ales daca strigi din toti rarunchii sa fie cantata in loc de Midway), cand in jurul tau aproape doua mii de oameni se agita, sar, dau din cap, ridica victoriosi pumnii si canta, canta fiecare vers. O surpriza pentru mine este vechea The Hammer Has Fallen, cu Brodén la clape, sustinand ca nici nu mai stie sa le foloseasca, desi primii ani de viata Sabaton l-au cunoscut in spatele acestui instrument; jocul de-a Van Halen si Abba, apoi intro-ul lung acustic, dovedesc ca solistul nu a uitat cum sunt insiruite fragmentele albe si negre, iar piesa este extrem de reusita. Corul publicului este reluat, cu multiple incurajari din partea trupei, la Swedish Pagans, pentru ca apoi spectatorii sa ramana singuri, intr-un freamat crescand, pana cand artistii raspund chemarii la bis. Vocea feminina care-l citeaza pe Sun Tzu anunta The Art of War, iar Primo Victoria transforma, din nou, sala in randuri de transee animate de un pogo dezlantuit. Cu o sticla de bere in mana pe care o ridica in cinstea audientei („Noroc!”, spune vocalul), Brodén isi prezinta echipa si multumeste in numele colegilor sai pentru frumoasa primire. Metal Crüe incheie un concert dintre cele mai nebune, nu inainte ca cei cinci muzicieni sa salute sau ca penele si betele sa zboare catre cei care au rezistat eroic in primele randuri.
Poate sa nu-ti placa in mod deosebit Sabaton, dar despre show-ul facut de suedezi trebuie sa recunosti ca-i de mare clasa. Iar de partea cealalta a baricadei, asa sustinatori, asa desfasurare de trupe si-ar dori orice „armata” muzicala.
Doua galerii foto de la acest concert concert se pot accesa AICI.
(Text & Foto: Diana Grigoriu)
Adauga comentariul tau mai jos.
Lasă un comentariu