Lumea rock din România, înainte şi după Colectiv

716 vizualizări

30 octombrie 2015. Ziua din care nimic nu va mai fi la fel. Ziua unei schimbări de lume. Pentru că eram poate nu o comunitate în cel mai riguros înţeles al cuvântului, dar în tot cazul o mână de oameni care se revedea la intervale regulate, oameni diferiţi, pasionaţi de rock, fiecare înţelegându-l în funcţie de propriile repere. Cu unii eram prieteni, dar toţi ne erau familiari şi între noi se urzeau fire nevăzute. Într-atât de familiari încât tot felul de oportunişti şi pseudo-politicieni care se mai vântură pe la concertele de rock au putut să-şi facă nestingheriţi campanie pe spinarea morţilor şi a răniţilor, publicând câte o fotografie sau amintind de o discuţie. Dar important era – şi, poate, este – sentimentul care ne uneşte. Cine nu-l ştia pe Adi Rugină? Cine nu l-a văzut de-a lungul anilor la zeci de concerte, ba la butoane, ba în preajma scenei, ba în spatele tobelor, mereu zâmbitor şi prietenos? Oricine a mers la mai mult de trei-patru festivaluri îl observase măcar o dată pe unul dintre cei mai energici şi entuziaşti basişti ai scenei rock autohtone, Alex Pascu. Nu puteai, văzând mereu mulţimea aceea de fotografi roind în faţa scenelor, să nu-ţi întipăreşti în minte chipurile lor, să nu-l cunoşti măcar din vedere pe Alexandru Chelba. Ei şi alte zeci de prieteni sunt cei care ne-au părăsit. Alţii încă se luptă pe paturile de spital, unii au scăpat ca prin urechile acului. Dar pentru toţi ziua de 30 octombrie 2015 a fost, într-un fel sau altul, ziua care ne-a marcat pentru totdeauna.

Scena noastră rock, firavă, atât din vina noastră, a inconstanţei şi a neputinţei noastre, cât şi din cauza unui context nefericit, avea câteva raze de lumină. Goodbye To Gravity era una dintre ele: o formaţie animată de un foarte entuziast şi meticulos basist, care strânsese în jurul lui o gaşcă muzicală versatilă şi începuse să-şi facă, perseverent şi anevoios, un nume. Ne-au rămas în urmă două albume şi un singur supravieţuitor, solistul vocal Andrei Găluţ care, dacă va reuşi să treacă peste perioada critică, va avea nevoie de tot sprijinul şi toate rugăciunile noastre pentru a putea trăi normal. Trupa de rock progresiv Monarchy şi „alternativii” plini de energie de la Up To Eleven sunt astăzi lovite crunt, cu membri morţi şi răniţi. Hatemode, Shifting Sands şi atâţia alţii au avut reprezentanţi la faţa locului, oameni care au supravieţuit dar au văzut moartea cu ochii. Publicaţiile de specialitate şi promotorii de concerte sunt decimate, iar site-ul pe care îl citiţi acum are jumătate de redacţie şi pe principalii coordonatori pe paturile de spital. Noi care oricum nu eram bogaţi suntem astăzi cu mult mai săraci. Şi indiferent că suntem organizatori, muzicieni, sunetişti, fotografi, fani sau simpli prieteni, mereu când ne vom uita unii la alţii, în adâncul privirii ne vor licări flăcările din Colectiv.

Timp de ani de zile ne-am riscat vieţile fără să ne dăm seama. Şi ne-am învârtit într-un cerc vicios: trupele de rock nu-şi permiteau săli mari şi cluburi aerisite şi sigure, în cele mici se putea cânta, dar de vreo lună ştim cu ce riscuri. Acum multe locuri s-au închis – cele mai multe probabil pe bună dreptate – au rămas cele mai mari sau… mai descurcăreţe. În care vor cânta aceiaşi oameni, astăzi ceva mai sensibili faţă de morţi şi răniţi, în timp ce viii vor rămâne la nivelul micilor săli improvizate. Mai puţine concerte şi mai puţine trupe şi o spoială de suprafaţă în urma căreia vom continua – rockeri şi nerockeri – să trăim în confuzie şi nesiguranţă.

Nu e însă cazul să ne plângem. Ci doar să plângem, să reflectăm şi apoi să încercăm să mergem mai departe. „The day we give in is the way we die” – ei bine, de ani de zile, mulţi dintre noi am cedat. Ne-am mulţumit cu puţin la toate nivelurile, am aclamat fără discernământ orice ni s-a spus de pe o scenă mai mare, am căzut pradă unor trenduri – da, există şi în rock şi metal – fără să le mai cântărim atenţi, am fost ba prea populari, ba de un elitism superficial. Unii au mers mai departe după crezurile lor artistice, însă alţii s-au mulţumit să transforme ceea ce trebuia să fie o mişcare culturală în imitaţie, formă fără fond, imagine şi râuri de bere. Ne-am revoltat la comandă, dar am uitat să spunem „nu” sau măcar să cântărim unele lucruri la rece. Pe scurt, ne-am complăcut într-un dulce somn până când ne-au trezit flăcările izbucnite într-o noapte friguroasă de octombrie.

Încotro vom merge de acum? Nu mai depinde doar de noi. Însă avem şansa să deschidem ochii mari, să renunţăm la lucrurile de suprafaţă şi să devenim conştienţi de munca pe care o avem de dus cu cel din oglindă. Şi apoi, să ne strângem unii altora mâinile, legaţi de amintirea unui incendiu care poate fi cântecul nostru de lebădă sau un semn dureros al trezirii către mai bine.


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*