Mai infloreşte floarea de Iris?

4.384 vizualizări

Anunţul este deja oficial: începând cu 27 august, Iris se scindează. Nelu Dumitrescu şi Relu Marin îşi aduc noi colaboratori, în timp ce Cristi Minculescu, Valter Popa şi Doru Borobeică continuă împreună sub titulatura „Cristi Minculescu”. Dincolo de regrete şi nostalgii, se impun câteva reflecţii ce ţin, cred, de domeniul evidenţei.

Iris a fost una dintre trupele importante ale rock-ului românesc, cu toate marile dezavantaje şi puţinele avantaje ale condiţiei de grup rock sub un regim închis şi opresiv. În cartea lui Doru „Rocker” Ionescu, „Timpul chitarelor electrice”, Sorin Chifiriuc observa că, de la început, Iris a avut o anumită „cruzime” care o deosebea de alte formaţii rock mai vechi şi cu instrumentişti şcoliţi şi mult mai versatili şi capabili tehnic. Aerul proaspăt şi autentic şi o anumită duritate plină de elan au fost calităţile care au făcut din Iris unul dintre numele importante ale scenei. Şi când s-a întâmplat ca în trupă să ajungă unii dintre „ceilalţi”, muzicieni cu experienţă, au ştiut să potenţeze aceste calităţi în direcţia unei palete expresive mai extinse. În plus, fără îndoială, Cristi Minculescu a fost unul dintre cei mai buni solişti vocali de hard-rock din România – în anumite perioade poate chiar cel mai bun; furia rock a căpătat de-a lungul anilor valenţe interpretative deosebite, iar în rândurile colegilor se vorbea şi despre capacitatea lui de a asimila piese pe care, adesea, le înregistra în studio din prima încercare.

Chiar şi astăzi, la mulţi ani distanţă, dacă asculţi „Tot zbor” sau „Pe ape”, de pildă, înţelegi uşor forţa pe care a avut-o Iris, cu atât mai mult cu cât aceste sonorităţi erau o formă subversivă de a fi „altfel” sub comunism.

Astăzi lucrurile stau cu totul altfel. Cu toată publicitatea din jurul trupei, Iris nu a mai scos vreun album cu adevărat bun de 20 de ani. Cu bunăvoinţă, pot fi găsite câteva piese, însă ultimul disc organic a fost „Lună plină”. Deşi, de fapt, de aici a început şi declinul. Confruntaţi cu valul de acum puternic al muzicii venite „din afară” şi cu propria stagnare, cei de la Iris s-au remodelat, mai în ton cu vremurile, cu ajutorul producătorului Mihai Godoroja. Din punct de vedere comercial, mişcarea a fost un succes şi cu siguranţă pe albumul care a rezultat în urma acestei schimbări sunt compoziţii foarte bune. Dar revenirea în prim-planul atenţiei a presupus o adaptare care a însemnat şi renunţarea la acea „cruzime” iniţială şi, prin aceasta, la elementul definitoriu din prima parte a carierei Iris. Rămânea de văzut dacă în loc urma o maturitate pe măsura începuturilor.

Răspunsul este negativ. După cum spuneam mai sus, Iris nu a mai scos niciun album memorabil de atunci. Iar unul dintre motive ar putea fi că, în ciuda dăruirii, actuala componenţă este cea mai limitată din punct de vedere tehnic şi expresiv. Aşa se face că asistăm de 20 de ani la o stagnare chinuitoare, care nu face decât să se hrănească din gloria trecutului. Firesc, odată cu trecerea timpului, nici vocea lui Cristi Minculescu nu mai este la nivelul de altădată. În plus, odată cu neînţelegerile din sânul grupului şi cu marile probleme de sănătate, se pare că şi pofta de cântat a scăzut drastic: astăzi, de multe ori, ţi se pare că pe scenă este un solist vocal care abia aşteaptă să-şi termine job-ul şi să plece acasă.

Componenţa anunţată de Nelu Dumitrescu este evident superioară celei care „expiră” pe 26 august. Costică Sandu este o forţă a naturii şi, chiar dacă nu se mai află la prima tinereţe, ar putea să aducă entuziasmul participării la un proiect nou născut din cenuşa unui nume consacrat. Nuţu Olteanu este unul dintre chitariştii cei mai valoroşi ai rock-ului românesc din anii 1980, Alin Moise a făcut parte dintr-o trupă în centrul căreia se află „duelurile” chitaristice pline de melodie şi „cârlig” (Gothic), George Costinescu s-a dovedit peste tot omul potrivit la locul potrivit – indiferent că a cântat thrash cu Tectonic sau progresiv cu Neutron – iar al doilea baterist, juniorul Cristi Dumitrescu, şi-a depăşit de ceva timp tatăl. Întrebarea care se pune este dacă Nelu Dumitrescu îi va lăsa pe noii recruţi să se exprime sau dacă va repeta greşeala făcută cu Rafael, de pildă, pe care l-a obligat să se adapteze după stilul Minculescu. Şi dacă aceşti oameni mai au puterea să reînvie o legendă aflată în suferinţă.

Cât despre proiectul lui Cristi Minculescu,  compoziţiile sunt singurele care îl pot face altceva decât un muzeu prăfuit muzical. Dar nu ştim, în privinţa niciuneia dintre trupe, dacă avem şanse să vedem un fruct muzical copt de trecerea anilor sau doar o prelungire dublată a unei agonii pe care formule găunoase de marketing de tipul „naţionala de rock a României” nu mai reuşeau de ani buni să o ascundă. Ca om care a iubit Iris şi a crescut cu trupa, mi se mai poate permite un dram de speranţă.


4 Comments on Mai infloreşte floarea de Iris?

  1. Eu nu sunt de acord ca Iris nu a mai scos nimic notabil de 20 de ani. Imi plac foarte mult ultimele albume: „O lume doar a lor” si „12 porti”.

  2. Foarte bună analiza ta, Paul. Gând la gând cu bucurie, era exact ceea ce gândeam și eu despre Iris, formație de suflet, cărora în tinerețe le căram sculele la un concert din Cluj pentru a asista la probele de sunet și la concert.

  3. …Prelungirea unei agonii !…Pe cat de trist pe atat de adevarat !! Cristi Minculescu n-a stiut cand sa spuna GATA !! Nu va face nici o branza cu nici un „NOU” proiect !…Benzina s-a terminat !! Asta-i viata !!

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*