Maximum Rock Fest 2016, ziua a 2-a/ Bucuresti, Arenele Romane/ 15 octombrie 2016

221 vizualizări

După o noapte mai degrabă scurtă, ne îndreptăm paşii prin parcul deja copleşit de toamnă spre a doua seară de Maximum Rock Fest. Astăzi urmează să avem parte de mai multe nume consacrate ale scenei româneşti, dar şi de capul de afiş care pare să fi atras cei mai mulţi spectatori, cu toate că, aşa cum aflăm şi din interviul recent publicat pe site-ul nostru, Moonspell şi România sunt cunoştinţe vechi.

 

Este pentru prima dată când am ocazia să văd şi să ascult o trupă care îşi clădeşte încet dar sigur un nume între spectatorii autohtoni: E-an-na. Şi este o întâlnire de bun augur. În condiţiile în care foarte adesea noile trupe încearcă să copieze nume şi stiluri consacrate, iar ceea ce se numeşte folk-metal ia în cele mai multe părţi ale Europei are adesea forma unei muzici de inspiraţie zis nordică, suprapusă stângaci peste o spoială de fond autohton, sibienii iau folclorul în serios. Şi cântă cu adevărat hore şi sârbe şi altele asemenea, respectând structuri ritmice şi melodice şi îmbinându-le firesc cu explozii metal. În plus, live totul sună foarte bine, aşa că în loc de circle pit spectatorii se bagă repede la joc. Ar fi poate de dorit şi exploatarea armonică a unui filon ce merge mai degrabă înspre repertoriul urban, cu o mai mare varietate la nivelul basului. Dar este doar o posibilitate. Până una-alta, cei de la E-an-na fac, din punctul meu de vedere, exact ce ar trebui să facă nişte muzicieni cu o deschidere universală, dar care nu şi-au uitat rădăcinile. Rezultatul este original, viguros şi cât se poate de promiţător şi pentru viitor.

De la Sibiu facem un salt până în Bulgaria, de unde pe scenă urcă Velian. Probabil că dacă ar fi apărut în anii 1990, această trupă şi-ar fi găsit repede locul în inimile fanilor unor Crematory sau chiar Pyogenesis. Astăzi însă muzica bulgarilor sună redundant, deşi omogenitatea este un punct forte, ca şi buna stăpânire a instrumentelor. Dar piesele – parte din ele de pe foarte recentul EP „Fireflies” – pendulează între o melodie melancolică a clapelor suprapusă peste eterne riff-uri pe care le-am mai auzit şi câte un moment furibund, totul făcut după o reţetă care şi-a cam pierdut savoarea. Acestea fiind spuse, mulţi sunt de altă părere şi se strâng în jurul scenei, aşa că Velian chiar are parte de o primire călduroasă. Rămâne de văzut dacă entuziasmul de moment va lăsa şi ceva în urmă.

În scurta pauză, odată cu lăsarea serii şi ora cinei, ai timp să arunci o privire în zona cu de-ale gurii: ori îţi iei un burger uriaş de porc (miam!), ori ceva mai vegetarian, iar dacă ai chef de desert te aşteaptă, undeva spre intrare, un stand de clătite (fie vorba între noi, unele sunt sărate, deci şi aici alegerea e bogată). Preţurile nu sunt foarte mici, dar nici exagerate, şi e o schimbare binevenită faţă de veşnicii hot-dogs.

Să revenim la lucruri serioase. Ba chiar foarte serioase, pentru că cei de la White Walls sunt deja veterani ai scenei, ceea ce se vede şi din numărul de spectatori care li se alătură de la prima notă. Despre constănţeni în general nu prea sunt multe de scris, pentru că toate concertele lor sunt un deliciu pentru iubitorii de muzică agresivă şi complexă în acelaşi timp, cu o paletă variată de emoţii şi mijloace tehnice pe măsură. Avem piese vechi şi noi, plus o noutate absolută, „Death Follows Me”, noul single, al cărui clip poate fi urmărit de altfel la o cabină improvizată la standul trupei. Totul sună ca la carte, dar parcă vigoarea scenică obişnuită lipseşte. Sonor nu avem a ne plânge, însă muzicienii – în special solistul Eugen Brudaru – par un pic lipsiţi de vlagă. Mă rog, să sperăm că este doar o impresie şi să urmărim şi în continuare această poveste muzicală, una dintre cele mai valoroase scrise la noi în ultimul deceniu.

„Sufletul neamului” este noua producţie semnată God, iar ieşenii cu suflete de daci revin la Maximum Rock cu noutăţi şi „vechituri” deopotrivă. Dacă efectele pirotehnice lipsesc, restul arsenalului scenografic este la locul lui: costume tradiţionale, scuturi, suliţe şi nelipsitul lup-dragon. De data aceasta, muzica nu mai este însă la fel de convingătoare ca în trecut. Deşi, datorită aspectului vizual şi a atitudinii de dăruire a artiştilor, o bună parte a publicului este cucerită din prima, vocea dă semne serioase de oboseală şi se simte destul de clar absenţa unei a doua chitare. Eugen Lăpuşneanu îşi face bine treaba pe riff-uri şi motive melodice de inspiraţie folclorică, dar ar avea nevoie de o completare atât la nivelul tonului, destul de firav, cât şi la cel al armoniei. Altfel, ne bucurăm cu toţii de cântece care merg de la „Cânt de haiduc” până la clasicul „Here Comes the Night”, iar „Glia mumă”, dedicată tuturor celor care au murit în urma incendiului din Colectiv este un moment mişcător pentru cei de pe scenă şi pentru cei din faţa ei deopotrivă. Recitalul se termină apoteotic cu „Au înnebunit salcâmii” (cântat aproape în întregime de public), membrii trupei sunt reţinuţi la poze de spectatorii entuziasmaţi şi rămân în public să-i susţină pe prietenii portughezi de la Moonspell, deci totul pare un succes total. Lipseşte însă ceva din substanţa prestaţiilor cu care ne-au obişnuit live ieşenii, acel „ceva” pe care aşteptăm să-l revedem cât de curând.

In Mourning este o trupă din Suedia care are în componenţă câţiva membri cu experienţă şi încearcă să-şi croiască drum în consacratul gotic melancolic, căruia simte nevoia să-i adauge epitetul „progresiv”. Suedezii au şi ei la activ un album nou, „Afterglow”, şi speranţe multe în spectacolul din Bucureşti. Publicul îi primeşte bine, deşi, din nou, nu i se oferă nimic ieşit din comun. Există, fără îndoială, un simţ melodic şi o bună înţelegere a texturilor sonore de inspiraţie post-rock, dar lungimea pieselor şi caracterul repetitiv fără a fi memorabil al riff-urilor ajung să te obosească după cel mult 10 minute. Sau poate e doar excesul de melancolie, oarecum forţat într-un context în care s-a ţopăit şi se va ţopăi atât de mult. Pentru fanii necondiţionaţi ai genului, In Mourning e un moment binevenit, pe ceilalţi rămâne să-i convingă. (Poate) va urma…

Ori de câte ori vine în România, Moonspell are parte de o primire explozivă. De altfel Fernando Ribeiro declara recent într-un interviu acordat subsemnatului că ar putea foarte bine să trăiască la noi şi să fie „violent de fericit”. Mare bucurie îi cuprinde şi pe cei care îşi doreau să asculte live piesele de pe excelentul „Extinct”, căci seara începe cu „Breathe (Until We Are No More)”, urmată de piesa-titlu. Cu un sunet uşor înfundat pe voce – ceea ce face să nu se înţeleagă prea bine părţile vorbite dintre piese – portughezii sunt ca de obicei la înălţime şi publicului parcă i s-a injectat energizant. Sigur, aniversăm 20 de ani de la „Irreligious”, aşa că nu au cum să lipsească „Opium”, „Ruin and Misery” sau „Herr Spiegelmann” (cu tot cu oglinzile de rigoare în mâna domnului Ribeiro), iar finalul aparţine în întregime debutului „Wolfheart” (cu excepţia bisului). Parcă nu apuci să-ţi dai seama când am ajuns cu toţii aşa de repede la „Alma Mater”, dar un cor de voci strigă la unison „Mother Tongue speaks to me…” şi uite-aşa mai avem timp doar de „Full Moon Madness”. Foarte modeşti în spatele scenei şi cu tot arsenalul pus la bătaie „pe scândură”, portughezii aceştia şi-au mai trasat o bornă în inimile românilor care ar veni să-i vadă şi de două ori pe an.

Lachrymose şi Beyond the Existence încheie un festival diferit faţă de ediţiile anterioare, dar care a ţinut steagul sus şi în 2016. Cu ajutorul lui Dumnezeu, ne vedem peste un an.

 

Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*