Megadeth, Myrath, Dirty Shirt / 13.07.2016, Arenele Romane, București (1)

511 vizualizări

Autor: Diana Grigoriu

În miez de vară, Arenele Romane devin locul unde se desfăşoară prezentarea unui dintre cele mai bune albume ale anului, iar mostra de care am avut parte la Graspop este mai mult decât suficientă pentru a mă pune în mişcare la ceas fierbinte de seară. Spun „mostra”, pentru că poţi cataloga astfel prestaţia Megadeth în cadrul unui festival în care nu este cap de afiş. Dar astăzi vom avea parte de atenţia completă a grupului american, aşa că singura speranţă este că acesta, în frunte cu imprevizibilul său lider, va avea chef de cântat. Când ajung la Arene, observ încă o dată „găselniţa” celor de la Phoenix Entertainment cu aşa-numitele „bilete negre”: cei care au cumpărat în pre-sales primesc o bandană şi un jeton de băutură, şi, cel mai important, pot intra mai devreme pentru a prinde loc bun la gard; mi se pare o idee muuuult mai bună decât ponegritele – adesea, pe bună dreptate – zone diferenţiate prin preţ, cu atât mai mult cu cât biletele acestea nu au costat în plus, însă le-au garantat organizatorilor un minim de vânzări.

Până atunci însă avem de-a face cu trupele de deschidere, într-o binevenită selecţie variată. Dirty Shirt este demult un nume în scena rock autohtonă datorită stilului atipic, autentic pe care-l adoptă cei şapte. Melanjul între mult metal, nuanţe hardcore, alternative, funk şi numeroase motive folclorice plasează Dirty Shirt între cele mai ingenioase grupuri de la noi, iar cea mai nouă dovadă o reprezintă cronicile pozitive pentru Dirtylicious. În plus, energia debordantă pe scenă este molipsitoare, element de bază când vrei să încingi audienţa din primele clipe ale serii; Dulce-i vinu, Moneyocracy sau Săracă inima me, însoţite de un permanent dialog cu publicul, fac parte din motivele pentru care acesta e show-ul Dirty Shirt care mie mi-a plăcut de la cap la coadă. Iar hora care se încinge la final îmi spune că nu numai mie.
Dirty Shirt
Nu mă aşteptam să văd Myrath la un timp atât de scurt după ce am terminat de ascultat pe îndelete cel mai recent album, Legacy. Titlul discului este chiar traducerea cuvântului arab „myrath”, iar momentul unei astfel de numiri e cât se poate de potrivit: o trupă care şi-a atins maturitatea muzicală şi îşi cunoaşte bine identitatea. Iar aici găsim elementul comun între formaţiile de deschidere: deşi în cu totul alt fel decât Dirty Shirt, Myrath găseşte una sursa dintre sursele de inspiraţie tot în folclor şi, ţinând cont de bogata moştenire culturală a spaţiului de unde provin, tunisienii nu duc lipsă de elemente pe care să le modifice şi să le integreze în baza cât se poate de rock. Ancorate atât în metal-ul power/prog, cât şi în melodia fragmentelor populare arăbeşti, piese precum Believer, Get Your Freedom Back, Nobody’s Lives sau Beyond the Stars demonstrează că nu orice conţine ritmuri orientale se pretează la dansul din buric.
Myrath
Din punctul meu de vedere, Dystopia este un album senzaţional, care demonstrează că Dave Mustaine & co. mai au multe de spus în scena metal internaţională. Iar pe scena mult mai mică a Arenelor Romane, dar frenetic aclamată de publicul extrem de numeros, se dezlănţuie maşinăria care poate fi uneori Megadeth. Piesele noi constituie aproape o treime din setlist şi aş vrea să spun că alegerea lor e inspirată, numai că… orice selecţie de pe album e inspirată; The Threat Is Real, Poisonous Shadows, Post American World şi Dystopia, deşi în tempo şi cu cârlige muzicale diferite, transmit acelaşi mesajul direct al rezistenţei într-o lume aproape apocaliptică. Pe Dave Mustaine, în studio ori pe scenă, îl poţi iubi sau urî, dar în niciun caz nu-ţi rămâne indiferent prin vocea sa atipică şi atitudinea între zeflemitoare şi arogantă; într-atât este de pregnantă imaginea sa de băiat rău, încât tinzi să nu-i observi calităţile de chitarist, pe lângă cele de compozitor. Acum însă este parcă mai uşor să vezi asta, când alături, la chitară principală, se află recent cooptatul Kiko Loureiro, cunoscut pentru activitatea din Angra; dialogul muzical dintre cei doi este savuros, perfect închegat şi contribuie din plin la dinamica show-ului, iar partea de backing-vocals n-a sunat niciodată atât de bine. În mod clar, şi publicul l-a adoptat repede pe Loureiro, dovadă steagul brazilian care flutură în primele rânduri.
Megadeth

Restul concertului este dedicat pieselor vechi şi foarte vechi; ca idee, cel mai „proaspăt” album prezent în seara aceasta e tocmai… Cryptic Writings, deci de acum aproape două decenii. E clar că ţinta o reprezintă publicul care a făcut demult cunoştinţă cu Megadeth, în perioada sa „clasică”, însă îmi pare rău că nu aud şi creaţii mai recente, care pot deveni la fel de uşor nişte „clasice”. Altfel, n-am de ce să mă plâng – Hangar 18, Tornado of Souls, Trust, Poison Was the Cure sau Sweating Bullets sunt pe placul oricărui metalist cu acte-n regulă, mai ales când apar într-o producţie de primă mână, cu Mustaine şi David Ellefson neobosiţi. Iar hit-urile sunt, care altele?, A Tout Le Monde cu aportul extensiv al spectatorilor, Symphony of Destruction pe riff-urile căreia se aude clar din public „Mega-deth, Mega-deth”, Peace Sells unde Vic Rattlehead intră în scenă şi Holy Wars… The Punishment Due, încheierea perfectă pentru un spectacol de zile mari. Totul direct, natural, fără vorbe prea multe, însă cu mesajul transmis cât se poate de clar. O doză de onestitate lipsită de artificii, dar nu şi de complexitate când vine vorba despre muzică, transpusă în actul artistic al unei trupe de referinţă, aflată în continuare pe metereze. În plus, cum sunetul este excelent, iar durata depăşeşte un ceas şi jumătate, pot spune cu mâna pe inimă că e cel mai bun concert Megadeth pe care l-am văzut până acum.

Foto: Diana Grigoriu
Galeria foto de la festival poate fi văzută AICI.


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*