Metalhead Meeting/07.06.2014, Arenele Romane, Bucuresti

126 vizualizări

După-amiază însorită de început de iunie, tulburată doar sporadic de câte o pală trecătoare de vânt și ploaie. Prima parte a Metalhead Meeting are parte – pentru cei care iubesc deopotrivă rock-ul și sportul – doar de concurența deloc neglijabilă a finalei de la Roland Garros, unde Simona Halep cedează greu în fața Mariei Șarapova.

Poate doar de aceea unii scrâșnesc din dinți când porțile se deschid cu aproximativ o jumătate de oră mai târziu decât se anunțase inițial. Dar, una peste alta, amânarea este în limitele decenței și felul în care au fost rânduite cele ale organizării în interiorul Arenelor Romane pare destul de promițător. Cât despre muzică, o altă comparație cu sportul îmi vine în minte… Dar toate la vremea lor.

Afară e cald, la standurile de bere, răcoritoare etc. cozile sunt rezonabile, ca și la jetoane, avem de unde lua și materiale promoționale cu trupele din festival, dar și muzică de toate felurile de la Niche Records (cine are ochi poate găsi, pe lângă chestii destul de scumpe, bijuterii de genul Fates Warning la doar 35 de lei), pe scurt, premisele sunt bune. Imediat pe scenă urcă Endsight, de la prima notă e clar că volumul e prea ridicat, dar e un risc cu care ne-am obișnuit demult. Grecii nu sună rău deloc. Nu rup norii, structurile sunt cele tradiționale, ca și schimbările de tempo, dar prestația live lasă să se audă suficient de bine pasajele melodioase alternate cu o duritate ce pendulează între death și un pic de core. E o muzică plăcută pentru iubitorii sonorităților clasic-extreme, tocmai bună pentru a deschide festivalul.

După o scurtă pauză, pe scenă urcă prima trupă autohtonă a serii, Diamonds Are Forever din Cluj. Dacă muzica e sport, băieții ăștia au câștigat: multă agitație, doi soliști vocali care se întrec în scandări între piese și alte scandări pe piese, sărituri, energie. Și cam atât. Trupa sună închegat, degetele fug repede pe griff, dar compozițiile sunt cvasi-identice, lipsite de personalitate și gândite parcă doar pentru moshpit și mai puțin pentru a fi ascultate cu adevărat. „Much Ado About Nothing” , cum ar zice bătrânul Will. Desigur, părerea nu este împărtășită și de cei care încep să se miște în fața scenei și fac probabil primul wall of death (mai micuț, dar drăguț) de la Arenele Romane. Personal, cam cu atât am rămas.

Sincarnate e una dintre cele mai interesante trupe ale underground-ului de la noi. Piesele echilibrate, cu un simț al melodiei evident, dublat de una dintre cele mai personale și puternice voci ale genului fac din bucureșteni un proiect deja trecut de nivelul de mare speranță. Din păcate însă, nu e seara lor. Și nu pentru că ar cânta mai slab decât de obicei. Dar dacă zgomotul mai merge când e vorba de sonorități vecine cu hardcore-ul, Sincarnate nu sună cum trebuie în zidul de vâjâială care lasă să se audă doar vocea și tobele, pe lângă care se strecoară, când apucă, riff-uri și solo-uri. Acolo unde vorbim despre schimbări de nuanță, volumul prea ridicat joacă un rol uniformizant. Și astfel, compozițiile nu ies în evidență decât arareori sau doar pentru cei care le cunosc dinainte. Printre aceștia mă număr, de altfel, și tocmai de aceea spun că Sincarnate ar fi meritat alt sunet.

Prima trupă care confirmă cu adevărat în această seară e Last Hope. Să fim bine înțeleși: nu sunt un fan al genului și nici recitalul din această seară nu mă face să-mi cumpăr vreun material promoțional al bulgarilor (deși tricourile, trebuie s-o spun, sunt tare mișto). Dar cine gustă hardcore are de ce să se simtă bine. Sunetul reușește să fie mai clar tocmai pentru că avem de-a face cu compoziții simple și aerisite, membrii trupei sunt în plină formă și te molipsesc cu energia lor, iar impactul e imediat. Mosh, circle pit, un pic de crowd surfing, dar mai ales urale punctează recitalul cât se poate de reușit. Iar echilibrul elementar dar de efect al pieselor îi face pe mulți să se alăture refrenului din final: „there’s no justice, there’s no peace, there’s no freedom – fuck police!” Solistul vocal ne anunță că Last Hope a împlinit de curând douăzeci de ani. Mulți înainte, cred că în România va fi oricând bine primită.

Ei și uite cum ne unește pe noi muzica : la Răsărit rusul se zburlește la noi, Șarapova o bate pe Simona noastră în finală, dar nimic din toate acestea nu ne împiedică să-i aplaudăm entuziaști pe cei de la Arkona. Și motive ar fi destule. Valul acesta de folk-metal este din ce în ce mai popular în Europa, dar aici nu avem de-a face cu o trupă comună. Întâi de toate, o scoate din această categorie apariția Mashei „Scream” Arhipova, care alternează într-o explozie de energie screaming și teme populare cântate clean în registru de alto (și de obicei curat, deși de la schimbările rapide avem parte și de niscai pasaje sub ton). Apoi, e important că latura metal nu e doar de umplutură, ca să mai adauge ceva gâjâială ritmurilor populare. Elementele black sunt executate cu grijă, reușind o îmbinare între nou și vechi, între ethos-ul tradițional și o potențare modernă a anumitor elemente de folclor, reprezentate din plin de instrumentele tradiționale și de voci. E loc și de dat din cap, dar și de hore, ba chiar și de ascultat liniștit de pe scaun. Limba rusă sună perfect pentru această muzică – accentele guturale și melodicitatea contrastează frumos – dar totul se cere aprofundat acasă. Nu știu după doar câteva zeci de minute dacă Arkona e „here to last”, dar cred că are toate șansele. Ca un bonus, vedem cel mai simpatic wall of death al serii, pe o jucăușă melodie din strămoșii… lor.

Moonspell a mai fost de câteva ori în România, iar portughezii sunt mereu niște răsfățați pe la noi. E remarcabil modul în care au reușit să scape de spirala descendentă a multor colegi de scenă  care au trecut de la extrem la comercial, au eșuat repede în a doua parte a carierei și se zbat acum cu prea puțin succes să revină la sonoritățile dure care i-au consacrat. Nu e și cazul lui Fernando Ribeiro și compania. După ce erau cât pe ce să cedeze ispitelor artistice din diferite părți, au reușit să imprime ultimelor creații un echilibru foarte audibil pe contrastantul „Alpha Noir” cu a sa parte a doua, „Omega White”. De aici vine și unul dintre regretele mele în privința setlist-ului : sigur, pentru a mulțumi pe cât mai multă lume trebuie să acoperi mai toată cariera, dar mi-ar fi plăcut mai mult de trei piese de pe opusul amintit. Altfel Moonspell cântă în nota obișnuită, cu o interacțiune caldă cu publicul, dar parcă un pic mecanic, cel puțin la nivelul vocii. Lucrul devine evident pe piese arhicunoscute ca „Alma Mater”, pe care Ribeiro pare să spună într-o doară și nu mereu foarte exact versurile. O fi oboseală, or fi lichidele, nu știu. În tot cazul, întâlnirea cu Moonspell e mereu o plăcere, doar că e un pic păcat când se insinuează umbra rutinei. Sentimentul general este însă unul de satisfacție : între acești portughezi și români chimia funcționează și când nu e lună plină.

Sepultura… ei bine, Sepultura e într-un fel ca acei jucători din campionatul românesc de fotbal care pleacă în străinătate, nu fac mare brânză, se întorc la doi-trei ani și sunt transferați de echipele locale cu titlul de „bombă a campionatului”. Sigur, nu vorbesc despre trupă de-a lungul istoriei. La sfârșitul anilor ’80 și începutul anilor ’90, brazilienii deveniseră un nume inconturnabil al scenei metal. Dar la un moment dat s-a rupt ceva și știm cu toții bine ce. Da, acea Sepultura care scotea „Roots” există în continuare, doar că se numește Soulfly. Oricât am da-o la întors, cu toate prestațiile live mediocre, adevărata forță creativă din spatele Sepultura se numea Max Cavalera. Și la nivelul compozițiilor asta se vede tocmai pe albumele trupei sus-amintite, în timp ce capul de afiș din această seară nu a mai reușit să ofere decât niște discuri decente, dar fără strălucire. Evident, tot mă bucur să-i văd pe Andreas Kisser și compania. Derrick Green, cu un nou look, își face treaba ca de obicei, conștiincios, în forță și cam plat. Trecerea în revistă a câtorva titluri noi scoate la iveală un sunet bun, un Kisser în bună formă și confirmarea unei bănuieli: Eloy Casagrande e sculă! Incredibil cum bate băiatul ăsta, fără nicio crispare, cu balans, ușurință, forță, versatilitate, pe scurt, tot ce ți-ai putea dori de la un baterist. Iar în momentul culminant al serii, când încep să se succeadă vechile „imnuri”, reușește să-l facă uitat pe Igor (mai nou Iggor). E clar, e un mare câștig. Iar publicul e în delir. Văd pentru prima dată scene de felul celor pe care le-am trăit cu zece ani în urmă, la primul meu concert în Vest. Bodyguarzii îi prind frumos pe crowd-surferi, moshpit-ul e general și amical, toată lumea participă la o seară de metal cu toate ingredientele, dar fără valurile de violență cretină care au umbrit atâtea concerte. Au mai spus-o și alții, o repet și eu: firma Black Hawk merită tot respectul. Dar și spectatorii, ajunși – în mare parte – la un nivel de maturitate îmbucurător. Și orice am spune, ocazia să-l vedem pe Paulo Jr. alături de Andreas Kisser cântând „Arise”, „Territory” sau „Ratamahatta”, ca să nu mai vorbim de „Inner Self”, nu se ratează. Și iac-așa, cu bune și rele, plecăm acasă mulțumiți. Pe data viitoare.

O galerie foto vasta poate fi vizualizata AICI.

Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*