Moonspell nu încetează să surprindă. De la un debut marcat, desigur, de anumite clişee, dar nu mai puţin inspirat artistic, portughezii au reuşit, de-a lungul unei cariere solide, să-şi schimbe mereu „pielea”, revenind însă de fiecare dată la un metal în care melodia unduitoare, uneori lascivă, întâlneşte furia întunecată şi strigătul de disperare. De data aceasta, Fernando Ribeiro şi compania ne duc cu ei într-un moment crucial al istoriei ţării lor, redat cu toată expresivitatea limbii portugheze. Despre însemnătatea anului 1755 şi despre albumul cu acelaşi nume, precum şi despre viziunea artistică a Moonspell, am stat de vorbă, din nou, cu carismaticul solist vocal.
„1755” ar trebui, categoric, să fie o piatră de hotar în cariera voastră. Ştiu că ideea din spatele albumului a fost să reflecte cutremurul schimbător de paradigmă care a lovit Lisabona şi Portugalia, însă spune-mi cum aţi dezvoltat conceptul – aţi început cu versurile, cu muzica, cum aţi lucrat la partea orchestrală?
Mulţumesc, dar hai să privim lucrurile aşa cum sunt. Dacă este sau nu o piatră de hotar vor aprecia cei din afară. Pentru trupă este o realizare, pentru că e primul nostru album în portugheză şi suntem foarte încântaţi de felul în care am spus această poveste extraordinară prin albumul „1755”. Am început cu ideea, cu conceptul şi cu câteva discuţii, pentru a fi cu toţii pe aceeaşi lungime de undă. Ne-am spus să facem un album mai puternic, să lucrăm foarte mult la versuri şi la expresia vocală, şi este unul dintre primele lucruri pe care le-am elaborat, de aici am pornit. Partea orchestrală, la care Jon Phipps a avut o contribuţie totală, a fost gândită ca aranjament şi ca să fie mereu în echilibru cu părţile mai agresive sau mai melancolice. A adăugat tenta epică de care era nevoie, dar sună diferit decât ce se face în general în metal-ul simfonic, sper, pentru că nu suntem mari fani ai genului.
În mod surprinzător, deşi este un album cu tentă clasică, are mult mai puţine părţi vocale „clean” decât unele dintre discurile voastre anterioare. Aţi simţit că pentru a descrie vremurile acelea grele e nevoie de părţi vocale „grele”?
Da. Vocea şi versurile sunt speciale pentru toţi fanii Moonspell şi reprezintă o parte importantă din ce însemnăm noi pentru ei. Cum am scris în portugheză, chiar şi cu traducerea, am simţit în mod firesc că trebuie să-mi dau silinţa să aleg cuvinte cu care oamenii să se identifice pentru că sună la fel peste tot în lume, cum ar fi „corpo”, „corpus”, „body”, „corps”. Dar nu ne-am oprit aici şi am depus o muncă aprofundată pentru a transmite trăirile şi evenimentele de atunci, care au fost dramatice, tragice. Nimeni nu mai cânta, ci oamenii ţipau pentru vieţile lor, ca mine.
Multă lume a criticat hotărârea de a nu avea aproape deloc părţi cântate curat, dar noi o susţinem în continuare din motive conceptuale şi suntem de părere că toate corurile care apar pe album compensează pentru această „lipsă”, dacă putem spune aşa. Nu sunt un mare solist vocal, îmi folosesc pur şi simplu resursele pentru formaţie şi pentru poveste, deci nu am un stil anume, sunt membru al trupei, un instrument ca celelalte.
Dat fiind faptul că toate evenimentele descrise s-au petrecut în Portugalia, a fost o decizie firească să folosiţi portugheza. Dar există riscul de a îndepărta anumiţi fani. Crezi că, în cele din urmă, o să-i auzi cântând cu voi, cum fac de atâţia ani pe refrenul de la „Alma Mater”?
Poate. Dacă vorbim despre România, cred că fanii ar trebui să încerce să citească versurile în portugheză. Ambele limbi au o rădăcină latină profundă şi eu însumi citesc mereu fără mari probleme ziarele româneşti. Să vorbeşti e altceva… Sincer să fiu, nu ne-am gândit niciodată dacă îndepărtăm fanii, în caz că lumea îşi spune că o facem. Vrem doar să fim creativi şi să facem lucruri originale, nici mai mult, nici mai puţin. Oamenii vor avea mereu ceva de comentat în legătură cu muzica noastră. Aşa a fost dintotdeauna, deci ce simt oamenii e firesc, nu este un lucru pe care să-l controlăm, nu ne gândim la el când compunem cântece. În cele din urmă sperăm să le placă, dar dacă nu le place n-o să ne apucăm să ghicim ce e mişto pentru ei şi să facem asta pe album. Este preţul pe care îl plătim cu toţii ca să facem muzică mai aparte.
Dat fiind faptul că acest album este în mod evident un concept, aveţi de gând să-l cântaţi întreg în concert ?
Pe cât se poate. O să facem multe turnee pentru acest album şi o parte vor fi cu Cradle of Filth, deci nu vom avea 90 de minute. Dat fiind acest lucru şi numeroasele turnee pe care le-am făcut în ultima vreme, ne vom elabora lista de cântece şi scenografia în jurul lui “1755”, bineînţeles. Aş putea să spun că va fi vreme şi de piese clasice, şi aşa va fi, dar ne vom concentra mai mult pe ce merge şi îi surprinde pe oameni, şi uneori asta înseamnă să nu cântăm „Opium” şi „Vampiria” pentru a „n”-a oară. Ba chiar mă gândesc să aduc câteva cântece la care vor reacţiona doar adevăraţii fani Moonspell, dar oricum pentru ei cântăm, nu pentru cei care ştiu doar 3-4 piese din repertoriul nostru extins.
V-aţi gândit la un spectacol mai complex din punct de vedere vizual, eventual cu elemente teatrale, scena amenajată special şi aşa mai departe?
Ne-am gândit şi avem aşa ceva. Nu suntem Amon Amarth sau Sabaton, nu avem reţetele lor, deci trebuie să ne folosim mai mult imaginaţia (Face cu ochiul). Scena noastră este ca o Lisabona mică, la dimensiunile scenei, după cutremur, şi toată recuzita, prestaţia noastră şi costumele se concentrează pe acea atmosferă de secol XVIII. O folosim cum putem, mai mult unde suntem cap de afiş şi mai puţin la festivaluri sau când deschidem pentru alţii. Dar avem o bază care evoluează în jurul cântecelor şi spectacolului şi cred că va fi interesant pentru fani.
Cum aţi ales să preluaţi cântecul „Lanterna dos Afogados”? Este o rază de speranţă după întunericul tragediei?
Speranţa este un instinct la fel de puternic ca cel de supravieţuire. Am putea spune că a spera este sufletul supravieţuirii şi aşteptării. Piesa originală este un cântec pop brazilian care vorbeşte despre soţiile pescarilor care stau pe lângă far şi îi aşteaptă să se întoarcă. Cred că ceva asemănător încă se întâmplă în Portugalia. După dezastru oamenii s-au dus la mare, pe malurile râurilor, ca să strângă viii şi morţii şi ce mai rămăsese din oraş.
Să ne întoarcem un pic în istorie. Odată cu „Sin / Pecado” v-aţi îndepărtat de rădăcinile extreme metal, aţi mers într-o direcţie mai degrabă gothic-electro-pop. Acum acele vremuri par uitate şi în concert aţi renunţat complet la muzica de atunci (deşi mărturisesc că mi-ar plăcea să aud cântece ca „Soulsick”). V-aţi gândit vreodată să reluaţi acel material ?
Da. Uneori e greu de integrat într-un setlist construit în jurul altei perioade din viaţa trupei, dar nu ne deranjează să explorăm şi să readucem anumite cântece. De fapt, mi se pare că ne batem prea mult capul uneori. Iar acum, cum eu voi alege cântecele din concert, vom repeta câte ceva de pe „Antidote”, câte ceva de pe „Sin”, de ce nu şi de pe „Butterfly…”, şi sunt sigur că vom găsi o cale de a diversifica setlistul, pentru binele tuturor.
Deşi muzica voastră a evoluat mult, uneori simţiţi nevoia să vă întoarceţi la vechea imagine black-metal, cu pentagrame, pseudonime malefice şi toate celelalte. Vă mai atrage acea atmosferă satanică ?
N-aş spune. Nu am acea chemare spre black-metal, ca oamenii de tipul lui Eric de la Watain. Şi vorbesc despre el pentru că văd asta la el. Respect prea mult black-metal-ul ca să spun că sunt parte din el, deşi mă influenţează în mod vizibil. Formaţia mea preferată este Bathory, dar am mers după ei şi pe albumele mai experimentale şi conceptuale şi acea parte a muzicii mi-a rămas şi ea aproape de suflet, nu doar rădăcinile, ci şi roadele anilor de cântat ale unor muzicieni de avangardă cum ar fi Quorthon, Tom G. Warrior, trupele de la începutul anilor 1990 de la Century Media, Avantgarde Records, Peaceville. Toate aceste trupe au îmbrăţişat o schimbare, au plătit preţul şi s-au rupt de black metal într-o perioadă în care devenise violent şi la modă.
Voi respecta mereu formaţii ca Mayhem, Satyricon, Ulver, Watain ş.a., nu doar pentru moştenirea lor, ci şi pentru excelentele lor albume avangardiste, pe care fanii le-au cam urât, dar care au fost declaraţii ale unui stil de black-metal cu adevărat liber, fără restricţii. Asta înseamnă pentru mine black-metal, nu nişte blastbeat-uri obosite cu voce rece şi clape. În ceea ce-l priveşte pe Satan, ţine viu black-metal-ul, dar m-am săturat până peste cap de diavoli antrompomorfi şi de legende străvechi. Prefer să-l văd pe Satan ca pe un simplu simbol al laturii lunare a omului, ţapul nostru ispăşitor pentru toţi nenorociţii malefici, scursura umană a pământului care suntem toţi.
Portugalia este o ţară mică în conglomeratul european tulbure (la fel ca România). Crezi că identitatea naţională şi culturală mai joacă un rol în lumea sfâşiată de azi ?
Doar un prost ar fi putut să creadă într-o Europă federală. Este adevărat că filosofii mei preferaţi, animaţi de ce se întâmpla în America de Nord, visau la o Europă Unită, dar circumstanţele erau altele, jocul se joacă altfel şi nu filosofia are pâinea şi cuţitul. Ci capitalismul. Noi, cei din Portugalia, suntem priviţi de Europa Centrală ca periferia sudică. Nu ştiu nimic despre ţara noastră, pentru că nu le pasă decât de cifre. Şi, pentru conducătorii ei, Europa nu este decât un proiect ecomomic. A eşuat în cultivarea adevăratelor virtuţi ale culturii şi fraternităţii şi s-a transformat într-un teren al suspiciunilor şi trădării. Ca la vechile curţi ale Europei, cu francezii, englezii şi spaniolii care se certau cine are p… mai mare. Cred că trebuie să-ţi păstrezi şi să-ţi cultivi o identitate.
Ca parte a educaţiei ar trebui să învăţăm să respectăm diferenţele dintre popoare şi idiosincrasiile fiecăruia. Abia atunci eşti pregătit pentru civilizaţie. Sunt portughez. Nu mă definesc ca european sau ca iberic, în puii mei, sunt din Portugalia.
Aţi cântat tot albumul „Wolfheart” în România şi trebuie să spun că, dat fiind faptul că am crescut cu acel album, a fost pur şi simplu fantastic pentru mine şi pentru mulţi alţii. Dar cu siguranţă ai observat că România înseamnă mult mai mult decât poveştile (de import) cu vampiri. Mi-ai spus chiar că ai putea să trăieşti fericit aici. Ca trupă, care e legătura voastră cu ţara noastră?
E uşor de explicat: dincolo de folclorul despre care vorbeai, nu mă simt străin sau copleşit în România. Îmi place când mă integrez şi îmi place când simt familiaritate. Nu aş putea niciodată să trăiesc în Japonia, de pildă. Când vorbim despre Europa, simţim cât de importante sunt deosebirile, pentru că politicienilor care au inventat UE nu le pasă de particularităţi. Vor să economisim bani ca un neamţ şi să-i distrăm ca un italian. Deci uneori e greu să te ridici la nivelul acestor aşteptări, aşa că e un sentiment plăcut când te simţi bine într-o ţară care, fără să fie a ta, ar putea să-ţi fie patrie, să simţi că sunt pădurile tale, femeile tale, vinul tău. Aşa mă simt.
Materialele promoţionale spun deja că „1755” este capodopera voastră – va fi greu de depăşit. Încă simţiţi nevoia să compuneţi muzică nouă sau preferaţi să exploraţi numeroasele faţete ale lucrurilor pe care le-aţi creat deja ?
Cred că dacă aş mai trăi o sută de ani, tot n-aş vedea vreun material promoţional care să nu anunţe că noul album al formaţiei X sau Y este capodopera ei, deci, nu, nu simţim nicio presiune, asta e industria şi trebuie s-o facem, nu putem să ne întoarcem cu toţi banii în traistă. Cred că Moonspell are de gând să evolueze, indiferent ce înseamnă asta. Suntem mulţumiţi de munca noastră, dar o sfidăm de multe ori, şi nu suntem atât de siguri de următorul pas cum cred mulţi şi asta e foarte bine pentru ca trupa să rămână creativă.
Ţinând seama de cele spuse, sunt de părere că, din mai multe motive, „1755” este unul dintre cele mai bune albume ale noastre. Mai ales pentru că este un concept excelent şi bine realizat, orice s-ar spune. Dar chiar acum, când stăm de vorbă, am alt album în mine, şi când vom pleca în turneu cu „1755”, acesta va fi albumul meu de toate zilele, nu „1755”, pe care îl voi prezenta cum pot mai bine pe scenă în fiecare seară, ci următorul. Simt nevoia să scriu muzică nouă, o, da, nimic nu e mai important pentru mine în acest moment, în ceea ce priveşte Moonspell.
Dacă tragi linie, de care dintre realizările cu Moonspell eşti cel mai mândru ?
Am avut două spectacole de lansare la Lisabona în jurul Halloween-ului. Au fost spectacole excelente, lungi, spectacole date la noi acasă, cu multă lume, prieteni, rude, presă. I-am promis fiului meu de cinci ani, Fausto, că o să-l duc la şcoală de Halloween şi o să-l ajut să se costumeze. Pe 30 coborâsem de pe scenă, eram transpirat tot, şi îmi doream să fumez o ţigară şi să beau ceva, dar m-am ridicat deodată, mi-am luat rămas-bun de la toată lumea, am sărit peste petrecerea de după cu fanii şi m-am dus acasă ca să dorm câteva ore. Când s-a trezit puştiul, eram acolo, cu o faţă umflată şi adormită, dar suficient de funcţional cât să-l îmbrac în Hulk Frankenstein şi să-l duc la şcoală la mica lui petrecere de Ziua Tuturor Sfinţilor. Aşadar, aceasta este ce mai mare realizare a mea de până acum. Mulţumesc pentru interviu.
Lasă un comentariu