November To Dismember, ziua 1/29.11.2013, Fusion Arena, Bucuresti

77 vizualizări

„November To Dismember” este un festival ce pare crescut direct din matca diferitelor iniţiative din ultimii ani de a aduce în România cam tot ce este vechi şi nou în domeniul metal-ului extrem, care a cunoscut un prim punct culminant cu ocazia sosirii la Bucureşti a veteranilor de la Venom şi Sodom, însoţiţi de o serie de muzicieni mai mici dar cel puţin la fel de furioşi.

Cu timpul ideea s-a metamorfozat într-un concept mai dezvoltat şi mai articulat. Rezultatul? Aproximativ 16 ore de sonorităţi „grele şi foarte grele”, ca să cităm o expresie devenită etalon într-o vreme.

Metal-ul în general şi cel extrem în special se confruntă din ce în ce mai mult cu un fenomen pe care îl voi numi cel al muzicii proletare. „Proletarul”, aşa cum l-a văzut prin lentila lui deformantă Marx, este masă de manevră în revoluţie şi piesă într-un angrenaj pe timp de pace.

În gândirea părintelui comunismului, cea care a dat în practică naştere colectivismului, nu exista ideea că fiecare om este unic şi irepetabil. „Omul nou” al comunismului trebuia să fie o verigă în angrenajul producţiei şi era util doar cât slujea acestui scop, din momentul ieşirii din funcţiune putând fi înlocuit fără probleme.

Acelaşi lucru se întâmplă şi în artă şi, în cazul discuţiei noastre, în metal: plouă cu trupe care respectă reţete stilistice, se încadrează perfect în definiţii („sună fix ca Sodom-ul vechi”, „zici că-s Exodus din zilele bune” etc.), dar nu aduc niciun suflu autentic şi pot fi înlocuite oricând cu altele la fel. Aşa se face că preferinţele în privinţa lor sunt determinate fie de „puritatea” stilistică (criteriul respectării directivelor de partid la Marx şi urmaşii lui), fie de simple simpatii personale.

Miza mare a unui artist contemporan este să iasă din acest cerc strâmt, să îşi arate forţa creatoare vie şi, în cazul nostru, să arate că scopul nu e propăşirea metal-ului, ci apariţia unor artişti care au ceva de spus. Este şi miza din subtextul unui festival ca „November To Dismember” – dincolo de cea explicită a promovării unei anumite ramuri a rock-ului dur. Şi, spectatori şi trupe, fiecare se ridică la înălţimea acestei mize sau o ratează după propriile puteri.

Seara de vineri începe cu arădenii de la Grimegod, o prezenţă importantă în underground-ul anilor 1990, redevenită vizibilă în ultimii ani. Cu un sunet bun şi volum decent, Tibor K. şi compania îşi vădesc fidelitatea faţă de sonorităţile doom-death din primul val, cu un plus pe abordarea tip My Dying Bride.

Muzica este emoţională, dramatică şi bine pusă în scenă, cu elemente moderne doar cât să marcheze evoluţia conceptuală. Vocea – în special părţile clean – se aude prea în spate, dar per ansamblu mesajul ajunge la publicul puţin numeros strâns în faţa scenei. Organizatorul principal al festivalului se plânge de altfel de faptul că spectatorii de la noi nu vin de la început – şi are dreptate, dar o cultură de festival se construieşte încet şi anevoios.

Răbdare să ai. Şi bani. Revenind la Grimegod, singurul minus este faptul că în timpul unei repetate probleme tehnice (pedala bateristului), membrii trupei stau strânşi laolaltă – chiar cu spatele la public la un moment dat – ca la sala de repetiţii. În asemenea situaţii, rolul solistului vocal este să păstreze într-un fel vie atenţia publicului. Şi nu, nu trebuie neapărat să se dea în stambă cum fac eu la spectacolele trupei mele (spun asta pentru că ştiu că altfel mi-o va arunca sigur altcineva).

Dar câteva vorbe, eventual chiar despre cei aflaţi pe scenă şi muzica lor, nu strică niciodată şi detensionează atmosfera. Altfel, recitalul Grimegod e trist şi elegant şi se încheie, tradiţional, cu piesa de la care a pornit totul, „Godless Cry”, într-o variantă modernă care dă un plus de susţinere pentru tema chitarei şi refrenul vocii.

De la primele note ale recitalului Terminal Prospect, impresia copleşitoare este că avem în faţă, din nou, ACELAŞI thrash cu un pic de death şi niscai incursiuni black (la nivel de voce) pe care ni-l tot servesc în ultimii ani zeci de trupe extreme – adică simptomul „proletar” despre care vorbeam mai sus. Degete care se mişcă rapid, în special pe partea de sus a griff-ului, succesiuni de riff-uri din cvinte şi octave (power chords), un pic de melodie şi gata piesele.

Cu timpul, suedezii mai variază un pic, aşa că pe o piesă precum „In Armageddon” reuşeşti să desluşeşti şi un strop binevenit de diversitate. Dar adesea muzica îţi lasă impresia de atelier, de joc creativ care ar trebui să aibă însă loc la sala de repetiţii, nu pe compoziţiile finale. Nimic de spus, cei doi chitarişti scot din când în când şi câte un riff inspirat din pălărie, iar atitudinea degajată şi de bun simţ a celui care se ocupă şi de voce, Kristian Norelius, este de lăudat.

În plus, la un moment dat urechile se ciulesc pe pasaje ce par o îmbinare personală între greutatea unui riff blacksabbathian şi balansul introdus la un moment dat în propriile compoziţii de Metallica, dar cu un plus de groove. Ei, se poate deci. Dar drumul e lung.

Cu un intro macabru care ne avertizează că înainte să intrăm în sicriu şi apoi în pământul din care am fost luaţi trebuie să ne asigurăm că suntem morţi de-a binelea, polonezii de la Feto in Fetus îşi lansează asaltul sonic grindcorizant asupra sălii şi a unui public care a început să se înmulţească sensibil. Câteva clipe sunt suficiente pentru a prinde cu urechea intenţia deloc rea de a crea un anumit balans ritmic (da, balansul este posibil şi în grindcore, dar îţi trebuie o îndemânare deosebită), care însă dispare destul de repede în viteza uniformizantă, şi o voce bine definită şi articulată.

În rest, îţi pui întrebarea dacă băieţii vor să fie doar amuzanţi sau se iau în serios. Cu părţi de tobe pe alocuri punk, piese cu o medie între 30 de secunde şi două minute şi viteză dusă la extrem alături de furia vocii, Feto in Fetus te poate face să zâmbeşti, nu şi să meditezi. La acestea se adaugă şi obiceiul păgubos al multor trupe de a-şi prezenta piesele de parcă publicul din faţă le-ar cunoaşte oricum, scutindu-le de efortul de a fi inteligibile. Astfel, aflăm pe rând că urmează „oh-argh-zeah”, „guiţ-guiţ-rebirth” sau – nu neapărat la Feto in Fetus – „groh-groh-groh-groh-torture”. Simpatici băieţi. Dar neconvingători.

Fusion Arena din Bucureşti a început să viermuiască de lume. Locul, situat la unul dintre etajele unei clădiri ce pare veche, este potrivit pentru asemenea manifestări. Spaţiu pentru lume este suficient, avem şi câteva mese, iar barul lung face faţă – deşi uneori din greu – numeroaselor solicitări. În plus, într-o încăpere alăturată este loc pentru desfăşurarea standului de obiecte promoţionale, care se tot îmbogăţeşte cu articole ale diferitelor trupe prezente: tricouri, CD-uri, embleme, chiar şi o casetă (cu cel mai recent Aura Noir, „Out To Die”) şi un fanzin finlandez în limba engleză, oferit gratuit doritorilor. Partea proastă este frigul care îţi intră rapid în oase.

Iar când ai de stat ore în şir la festival, asta devine o problemă dureroasă la propriu. Acelaşi lucru se poate spune şi despre fumul care năpădeşte totul. Deşi nefumător, nu am fost şi nu sunt adeptul restricţiilor aberante privind fumatul în spaţiul public, care în Occident au devenit normă şi se întind uşor-uşor şi spre noi. Dar mă gândesc că pentru cei care urcă pe scenă, fumul acesta omniprezent care ţi se impregnează în haine, păr, ochi şi, mai ales, gât şi plămâni, trebuie să fie ucigător.

În jurul orei 20, este rândul singurei trupe din Statele Unite, Solace of Requiem, să urce pe scena Fusion Arena. Într-un fel, deatherii originari din Virginia însumează toate trăsăturile trupelor din ţara lor – chitare pretenţioase, muzică zgomotoasă, tehnică şi ceva superficialitate. Da, la nivelul brutalităţii, dar şi al versurilor inspirate (uneori) din religii străvechi, există asemănări cu Nile. Pe de altă parte, ideea de mult zgomot pentru puţină expresie îi apropie – doar în acest sens, muzical nu au nicio legătură – cu mult supraapreciata Agalloch.

În fine, discursurile pigmentate de „fuck”-uri rostite cu vocea plină şi ori de câte ori se iveşte ocazia, plus atitudinea expansivă, mă fac să mă gândesc obsesiv la refrenul (auto)ironic al lui Rob Zombie: „we’re an American band”. Concret, în urechi ne răsună un baterist care îşi aminteşte destul de rar că are şi premier, o atmosferă de petrecere îmbibată de bere şi whisky, străbătută de câte un motiv melodic ce aminteşte de Morbid Angel şi încercări de diversificare ritmică ucise de cele două tobe mari lovite constant şi monoton.

Avem parte şi de o piesă în primă audiţie, „Red Sea”, cu ecouri din Carcass, şi din când în când impresia de zid sonor ajunge la urechile publicului, fiind, de altfel una dintre reuşitele acestei abordări artistice. „Beyond Grace” propune un fel de Morbid Angel cu mai multe stopuri, în faţa scenei se dă furios din cap şi recitalul se încheie într-o notă pozitivă, fără a putea şterge însă deplin impresia de inconsistenţă, deşi Solace of Requiem, cu trei albume la activ şi unul „pe ţeavă”, e departe de a fi o trupă nouă, în căutarea orientării stilistice.

Ei, şi deodată se schimbă registrul. Rîul Doamnei, în ciuda numelui, este o trupă italiană ce îmbină sonorităţile black-metal cu o puternică influenţă gotică, dată de partea orchestrală, şi care poate invoca o filiaţie destul de transparentă pe linia Cradle of Filth. Cu multe aluzii la creştinism – de la temele unor versuri până la costumaţia de preoţi catolici a membrilor trupei – dar cu influenţe din erezia gnostică şi o aplecare spre posibile aluzii blasfemiatoare, cei grupaţi în jurul solistului vocal-chitarist Federico, cu figura lui de troll simpatic, sunt pata de culoare a acestei seri.

În sfârşit avem parte de sonorităţi mai ample, mai construite, şi de varietate vocală, deşi tot în registrul extrem. Baza armonică vine de la clape, ca şi o bună parte din melodie, iar structurile narative şi atmosfera întunecată trimit adesea la aceeaşi trupă sus-amintită, Cradle of Filth. „Noi suntem Rîul Doamnei şi suntem bucuroşi să fim azi cu voi”, ne anunţă în română Federico înainte de a lansa noi construcţii muzicale epice spre un public încântat.

De altfel, trupeţii şi-au făcut temele şi îşi exprimă sprijinul şi pentru protestele împotriva exploatării miniere de la Roşia Montană, ceea ce-l face pe un hâtru din public să strige ceva de genul „nu otrăviţi rîul doamnei cu cianură”. În sprijinul demersului teatral Federico spune la un moment dat, tot în română, şi cuvintele din ritualul euharistic, „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu”, cu o azimă, dintre cele folosite de romano-catolici în mână.

Singura problemă – şi cât de obsesivă devine – este că dacă te rezumi la succesiuni de note şi de acorduri de cvintă-octavă, oricât de elaborate ar fi structurile, nu ai cum să nu cazi în monotonie şi repetitivitate la un moment dat. Cu toate acestea, prin melodie şi sunet, Rîul Doamnei reuşeşte, fie şi pentru că este vorba despre o primă apariţie, să ofere un spectacol scenic şi o prestaţie muzicală reuşite.

În doar câteva apariţii pe tărâmuri româneşti, sârbii de la Infest au dobândit statutul de trupă-cult pentru un număr constant de înrăiţi ai sonorităţilor old school, luându-le în ultima vreme faţa grecilor de la Suicidal Angels, şi ei foarte iubiţi de aceiaşi. Şi, într-adevăr, dacă vorbim despre un thrash ca la origini, asezonat cu nişte death de când cele două subgenuri nu se separaseră încă foarte clar (în genul Possessed, de pildă) şi despre „no compromise for new shit”, cum spune mândru solistul vocal-chitarist Zoran „Vandal” Sokolovic, Infest e o trupă-etalon.

Foarte bine coordonaţi, sârbii nu oferă însă nicio gură de aer proaspăt scenei muzicale, ci recreează, ca pe un re-enactment thrash, stilul definit şi dezvoltat de alţii. Imagine sângeroasă, cruci întoarse, riff-uri dure şi rapide, voce scandată, totul e la locul lui şi… nimic mai mult. Publicul reacţionează cu un entuziasm molipsitor şi primeşte salutările cordiale de pe scenă amestecate cu retorica anticreştină deja clasică – printre altele, o piesă le este dedicată celor care au murit „pentru motive antireligioase” (ahm… scuze… care sunt ăia? Din istoria recentă a României şi a Serbiei am auzit de un regim antireligios care a întemniţat şi ucis sute şi mii de oameni pentru că erau credincioşi, nu anti… dar să nu cădem în discuţii istorice prea subtile).

Infest e o forţă pe scenă şi o trupă bună de ascultat la petreceri, însă, din punctul meu de vedere, o piesă ca „Back to the War” rezumă tot demersul artistic şi este arhisuficientă pentru a înţelege tot ce trebuie din această muzică, ce între riff-uri de aceeaşi factură de la un capăt la celălalt se întoarce pentru un pic de respiro pe acelaşi izbăvitor şi nemuritor mi minor în tempo de traforaj. Avem parte şi de o primă audiţie, „Ready for Cold Blood War”, iar finalul este punctat de un moshpit ce încununează una dintre prestaţiile cele mai gustate ale serii.

Nu am apucat să văd niciodată Negură Bunget în noua formulă, cu Tibor Kati la voce, aşa că prezenţa la această ediţie November To Dismember este o bună ocazie pentru mine şi cei asemenea mie să vedem această nouă întrupare a grupului strâns în jurul bateristului Negru. De la început, cam ca la Grimegod, vocea rămâne un pic prea în spate faţă de instrumente, dintre care cele tradiţionale se aud când clar, când doar se ghicesc (naiul, de pildă). Proiectul Negură Bunget, cu tot farmecul lui, pare în acest moment „under construction”.

Dacă în anumite momente membrii trupei reuşesc să recreeze acea pânză sonoră din suprapunerea numeroaselor instrumente, din care melodia se intuieşte prin succesiuni sonore ce trec de la unul la altul; dacă instrumentele de percuţie (pe piesa nouă, „Curgerea muntelui”) şi buciumul (pe „Ţara de dincolo de negură”) dau un colorit aparte pieselor, la fel ca inspiratele pasaje de trompetă, totul rămâne însă cu un aer nefinisat, de demo, pe care nu toţi membrii par să-şi fi găsit definitiv locul. Şi apropo de găsirea locului, sigur că Negură nu e genul de trupă la care să se potrivească vorbe de genul „vă simţiţi bine? Mai tare, nu vă aud” (cum nu se potrivesc, după părerea mea, nici titlurile urlate de parcă ar urma vreo cavalcadă thrash), un pic mai multă interacţiune cu publicul nu ar strica deloc. Acestea fiind spuse, publicul gustă amestecul de black-metal ca la începuturi şi straturi de sonorităţi tradiţionale şi pare încă dispus să aştepte regăsirea Negură Bunget.

Mulţi s-ar putea întreba de ce Carl-Michael Eide, muzicianul rafinat care a pus pe picioare proiecte atât de îndrăzneţe ca Ved Buens Ende şi Virus ţine morţiş să cânte şi într-o trupă de thrash tradiţional mai degrabă limitată. Răspunsul vine copleşitor odată cu urcarea pe scenă a Aura Noir. Dacă Infest cântă un thrash de muzeu („proletar”, dacă ne uităm la definiţia de la începutul acestei cronici), norvegienii duc latura mai primitivă a acestui gen la un nivel superior de rafinament. Din primul moment sar în ochi panaţia elegantă şi de mare acurateţe a lui Eide – numit, în acest context, Aggressor – vibrato-ul expresiv şi finalurile de frază melodică pe triluri executate „la milimetru”.

Nici Aura Noir nu dă pe afară de inovaţie şi originalitate, dar thrash-ul este aici organic şi compact, cu o forţă ce vine mai mult din interpretarea fără reproş decât din compoziţiile monocrome, dar cu personalitatea lor. Apollyon îşi are la rândul său părţile de voce şi se completează chitaristic cu liderul trupei, iar rezultatul e o sonoritate de-a dreptul strivitoare. Fără declamaţii şi declaraţii, fără prea multă mişcare scenică – Aggressor trebuie să stea pe scaun, partea de jos a trupului încă se mişcă greu de la săritura halucinantă din 2005 – Aura Noir declanşează o reacţie unanimă, în care uralele se îmbină cu un moshpit permanent. Şi să nu-ţi placă genul, tot te cucereşte această invazie a scenei, plină de forţă, convingere şi un meticulos profesionalism.

Aşa că, de la „Sons of Hades” la „Shadows of Death”, avem parte de acel „Black Thrash Attack” anunţat încă în deschiderea recitalului. Şi poate aici e şi răspunsul la întrebarea de la începutul paragrafului – nu compoziţiile sunt raţiunea de a fi a unei asemenea trupe, ci concerte ca cel din seara aceasta, în care forţa primară thrash e demonstrată pe viu de muzicieni altfel activi în alte sfere, dar care cunosc toate tainele rădăcinilor din care se trag.

Lumea se retrage zgribulită spre case sau cârciumi, în urmă rămâne sala golaşă şi aşteptarea unei noi zile. Dacă finalul acesteia a fost cu adevărat apoteotic, mâine se anunţă, cel puţin dacă ne luăm după numele de pe afiş, lucruri chiar mai interesante.

Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*