November To Dismember, ziua 2/30.11.2013, Fusion Arena, Bucuresti

75 vizualizări

Şi iată că soseşte şi sfârşitul de săptămână, odată cu sărbătoarea Sfântului Andrei, şi tot românul – creştin sau nu – se gândeşte la o binemeritată odihnă şi, dacă e şi rocker, la un concert, aşa, mai pe seară. Pe seară?! Da’ de unde? Nici nu apuc să îmi termin bine dimineaţa, cu mers la biserică şi mici treburi casnice, că îmi dau seama că ar trebui să o iau din loc, pentru că la 16.30 începe November To Dismember, ziua a 2-a.

Mai arunc o privire pe program şi – stupoare! – văd că prima trupă intră la 16. Nu mai apuc să-mi fac termosul de ceai cald pe care mi-l promisesem, dar mă înarmez corespunzător pentru frig: vestă de fâş peste pulovăr şi ciorapi suplimentari în rucsac. Apoi o iau repede-repede la pas şi ajung la fix, căci tocmai a început recitalul…

Sincarnate. De cum pătrunzi în proximitatea scenei te loveşte în urechi o muzică vie, organică, dinamică. Îmbinarea echilibrată între mersurile melodice paralele ale celor două chitare şi riff-uri, structurile complexe, chiar progresive, variaţiile de tempo şi vocea death-metal bine articulată creează un ansamblu sonor cât se poate de coerent şi expresiv.

Noul EP al bucureştenilor, „Nothing Left To Give”, se anunţă o reuşită – apropo, de unde poate fi cumpărat? – şi pentru o vreme mă las în voia muzicii, pentru că ăsta e un death-metal (cu influenţele din alte forme adiacente de metal extrem) pe inima mea. Puţinele pasaje mai black ţes melodii din notele tocate în stilul chitaristic ce caracterizează acest subgen, iar pentru varietate, la stopuri, basul nu se teme nici măcar de un pic de slap. Cu Sincarnate, deci, seara (ahm… după-amiaza) începe bine.

Un privitor neatent ar putea crede că pe scenă urcă fiii vreunuia dintre trupeţi, ca să dea o mână de ajutor la strânsul sculelor. Însă urmează o probă de sunet şi puştii chiar iau instrumentele în mâini. Măi să fie, şi-a adus cineva copiii pe post de roadies? Nici vorbă, ci avem în faţă cea mai tânără trupă a festivalului (solistul vocal are şaisprezece ani), Festering Remains din Suedia sau, dacă vreţi, cum spun ei, „from fucking Sweden”.

Pe fişa postului scrie „brutal death metal”, la care se poate adăuga un strop de grindcore. Cert este că publicul îi simpatizează pe aceşti copii teribili, fără să-i ia prea tare în serios, astfel încât îndemnurile solistului Tim Svanberg la moshpit rămân fără ecou. Muzical vorbind, avem o chitară care traforează rapid şi indistinct – imposibil să reţii un riff sau o temă – un basist cu o tehnică bună, care-şi foloseşte cu mare îndemânare degetele şi se lansează şi în tapping-uri, şi un baterist destul de exact în context.

Vocea este bine încadrată în tipar, de forţă, iar atitudinea deschisă, volubilă şi modestă a solistului îi atrage repede strigăte de apreciere – dacă ar putea să rămână aşa şi la maturitate, ar fi mare lucru. Compoziţiile sunt monotone şi monocrome, singura pată de diversitate fiind adusă de o preluare după Suffocation, „Infecting the Crypts”, pentru care Festering Remains apelează la serviciile unui al doilea chitarist, la fel de tânăr.

Dacă punem la socoteală şi episodul haios în care bateristul pleacă de pe scenă, solistul ne spune că a mers la toaletă, dar împricinatul precizează la revenire că de fapt a trebuit să-şi ia tratamentul pentru astm, nu avem cum să nu-i privim cu drag pe băieţi. Muzica însă mai are de aşteptat – i-ar trebui o doză de personalitate, un pic de variaţie, echilibru şi, de ce nu, niscai acorduri majore şi minore pentru un spor de expresivitate.

Nişte părţi vocale mai cantabile sunt o schimbare binevenită, aşa că Scarecrow din Finlanda urcă pe scenă la momentul potrivit. Avem parte de un (horror) punk dezlănţuit cântat de nişte băieţi foarte vopsiţi şi îmbrăcat uneori în armură thrash. E o muzică antrenantă, tocmai bună de ţopăială şi moshpit, cu refrene uşor de reţinut. După o vreme, lucrurile devin repetitive, dar nimeni nu-şi propune să fie prea subtil în acest gen de muzică. E o injecţie de energie, ca la o discotecă a morţilor-vii.

Surpriza serii vine de la japonezii de la Survive, apăruţi ceva mai târziu pe afişul festivalului. Mi-am făcut documentarea înainte de a veni, dar despre această trupă nu ştiam nimic. Nu-i ia însă nimănui prea mult pentru a înţelege că avem parte de muzică bună, matură şi în acelaşi timp furioasă. Duetul de chitare – în tradiţia inaugurată glorios de Judas Priest – merge ceas, cu intervenţii solistice alternative şi completări reciproce, tempo-ul de thrash susţine riff-uri ce se încheie cu motive melodioase, iar mersurile în terţe paralele sunt de mare efect.

Vocea alternează între scandat şi clean, break-urile asigură echilibrul şi totul se dezvăluie ca o îmbinare între forţă, tehnică şi melodie. Ancorat în anii 1980, Survive sună în acelaşi timp modern şi proaspăt, cu oameni care sătpânesc în egală măsură instrumentele, tehnicile de compoziţie şi forţa live. Singurul lucru deranjant – fără să ţină de trupă – este volumul. Uneori îmi doresc să fi văzut unele dintre aceste trupe în anii sus-amintiţi, când la capitolul acurateţe sonoră existau probleme mai mari decât astăzi, dar măcar nu plecai de la un recital de patruzeci de minute cu urechile şi cu sistemul nervos zdruncinate. O, tempora!

După o scurtă pauză pentru reglarea aspectelor tehnice, pe scenă urcă un domn cu figură serioasă, dar la bustul gol, cu basul în mână, un baterist care – din câte se poate vedea – pare chiar mai despuiat şi un individ pe la 45-50 de ani şi probabil vreo 120 de kilograme, pe care dacă l-ai vedea pe stradă ai spune că e mecanicul auto de la atelierul de la colţ sau electricianul. Singurul lucru care nu se potriveşte cu imaginea e că omul e îmbrăcat doar în chiloţi tanga şi un soi de bretele cu o aţă trecută prin fund şi un petic de pânză ce ţine la loc sigur organul sexual… ahm, scuzaţi. În caz că nu ştiaţi, avem de-a face cu Spasm din Cehia.

Basul are un distors puternic, care-l face să ţină loc şi de chitară (din punctul ăsta de vedere, sunt multe trupe care ar putea face economii, dat fiind faptul că nu compun linii separate) şi repetă înciudat vreo 3-4 note pe piesă, nu odată împiedicate, mai ales că nici bateria nu e un model de acurateţe ritmică. Peste acestea se suprapune vocea personajului sus-amintit, în vreo trei registre de guiţat, contrastantă cu timbrul vorbit, bun doar să confirme ideea că respectivul ar fi un om de casă, un muncitor obişnuit sau un funcţionar de birou.

Radim, căci aşa îl cheamă pe guiţător, are câteva cuvinte scrise în română pe o hârtie şi repetă încântat de vreo trei ori un „bună seara” spre „bona sera”, altfel discutând despre tot felul de practici scatofile, pedofile şi alte filii (de altfel o bună parte dintre titlurile „cântecelor” se termină în „philia”) într-un spectacol grotesc. „E caterincă, nici ei nu se iau în serios”, mă asigură un prieten familiarizat cu genul. Sunt şi eu adeptul bancurilor stupide, dar orice glumă repetată devine penibilă, iar 35 de minute sunt cam multe pentru un umor atât de imbecil. Însă unii spectatori râd şi dansează până la capăt. De gustibus. (Hai că încep să exagerez cu latinismele.)

Mă retrag undeva spre fundul sălii, pentru o privire de ansamblu, şi urmăresc în linişte de aici recitalul Daemonicus. Suedezii nu mai sunt demult o prezenţă nouă în România, iar publicul îi primeşte cu braţele deschise. Fără strălucire, dar corect şi onest, grupul ne oferă o porţie zdravănă de death-metal suedez – cu tot cu sunetul acela, devenit clasic, de bas distorsionat – balansat, în forţă, exact. Nici mai mult, nici mai puţin.

Profit de pauză pentru a-mi îndrepta paşii spre standul de materiale promoţionale, mereu vizitat de cârduri de oameni care-şi aruncă avizi ochii pe tricourile şi CD-urile nou apărute. Între expresiv, macabru şi grotesc, avem o ofertă variată şi cumpărători pentru toate cele trei categorii. Între timp la bar curge berea, scaunele sunt mereu ocupate de spectatori care-şi odihnesc oasele ostenite, iar dacă vrei să mănânci ceva, singura variantă sunt arahidele, în pungi mici şi mari. Dar te obişnuieşti şi cu asta, că doar eşti la concert, nu la recepţie, treci şi peste frig şi te bucuri că ai şansa să dai la fiecare pas de unul dintre artiştii pe care ai venit să-i vezi.

Asta e de fapt una dintre părţile plăcute ale festivalului. Evident, nu avem de-a face cu Kerry King sau Dave Mustaine, dar pentru unii dintre noi muzicienii prezenţi aici chiar înseamnă ceva. Şi e îmbucurător că niciun gard şi niciun bodyguard zelos nu te opreşte să stai lângă Carl-Michael Eide, cu tot cu cârjele lui, să-i ceri un autograf lui Mika Luttinen sau să ciocneşti un pahar de bere cu băieţii de la Infest.

Dacă cei mai mulţi dintre cei prezenţi sunt oricum destul de volubili, unul dintre cei mai expansivi tocmai stă să urce pe scenă. Şi dacă unii se întrebau cum sună Avulsed în concert, ei bine, da, vocea aceea profundă şi macabră a lui Dave Rotten e ca pe album. Spaniolii sună de la început ca un ansamblu muzical, omogen şi cu fiecare instrument la locul şi cu rolul lui. Acest sunet unitar e o mare calitate, care dă ocazia pieselor să se desfăşoare şi să fie percepute cu toate valenţele lor expresive.

Pentru că avem de-a face cu un death-metal furios şi agresiv, dar temele melodioase se aud clar, chiar dacă nu sunt mereu tonale, chitariştii stăpânesc tehnica vibrato-ului şi a bend-ului, iar din când în când, sub rafalele bateriei, se aud chiar şi frânturi de teme mediteraneene cu iz oriental. Iar maurul de serviciu, Dave Rotten, se dovedeşte extrem de prietenos între piese, coboară în public, strânge mâini în timp ce cântă „Gorespattered Suicide” şi îi cheamă pe spectatori mai aproape de scenă. La „Sick Sick Sex”, în mijlocul urgiei din moshpit, solistul plonjează curajos pe mâinile spectatorilor şi cântă o bună parte din piesă purtat pe braţe. În mijlocul unor titluri precum „Horrified by Repulsion” sau „Burnt but not Carbonized”, solo-uri în tonalitate minoră şi schimbări deştepte de ritm, atmosfera rămâne cât se poate de cordială, o fraternizare întru o muzică cu texte groteşti cât se poate de bine cântată. Şi totul se prelungeşte la standuri, unde membrii trupei stau mai bine de o oră şi nu refuză nicio solicitare de autograf sau fotografie. Latini de-ai noştri, ce vreţi…

Şi tot latini sunt şi membrii următoarei trupe, brazilienii de la Krow. Am văzut trupa pentru prima dată la Rockstadt Extreme Fest vara asta şi mi-a atras atenţia. Mi-aş fi cumpărat şi un tricou, erau tare drăguţe cele în genul „naţionalei” de fotbal a Braziliei, dacă n-ar fi avut clasicele clişee – pentagrame şi 666. Revenind însă la muzică, ceea ce doar am intuit atunci a devenit clar la November To Dismember: Krow e o trupă excelentă! Stau şi mă uit fascinat la acest death-metal modern, variat, cu personalitate, care ştie să folosească toate ingredientele stilistice cu măsură şi echilibru şi a cărui forţă expresivă e egalată doar de energia degajată. Piesele sunt complexe, ritmica alternează „sârba” clasică death-metal cu marşuri forţate ale celor două tobe mari, care altfel desenează elegant pachete ritmice sincopate şi contratimpi, sunetul este cât se poate de compact, reacţia publicului pe măsură. Mă încumet să o spun, dacă va continua pe acest drum, Krow are şansa să fie în câţiva ani în galeria de excelenţă a metal-ului brazilian, alături de Sepultura, Soulfly sau Angra – toate trupe diferite de cei pe care îi vedem în seara aceasta, dar cu meritul de a fi făcut rock-ul din Ţara Cafelei cunoscut în toată lumea. Bravo Krow, aşa se cântă dacă ai ceva de spus!

Pentru mulţi dintre cei prezenţi, Impaled Nazarene este capul de afiş al serii şi chiar al festivalului. Pionierii black-metal – un black-metal atipic însă, dacă luăm ca etalon ce se cânta la începutul anilor 1990 în Norvegia – au ratat diferite ocazii de a cânta în România, dar acum o aşteptare de 23 de ani pentru unii ia sfârşit. Finlandezii sunt demenţă pură, o provocare permanentă nu doar din cauza anticreştinismului lor, ci şi a poziţiilor extrem de „incorect politice”. Filfizonii care nu se sinchisesc de blasfemii, dar se zburlesc imediat cum aud cea mai vagă aluzie la homofobie, misoginism sau patriotism fug mâncând pământul de Luttinen şi compania, care au şi faţă de ei… „Zero Tolerance”.

Şi pe cuvânt că, din punctul ăsta de vedere, într-o lume aseptică în care unele publicaţii de metal au un limbaj atât de artificial-prudent încât ţi se pare că eşti la reuniunile vreunei comisii de etică a UE, nebunii ăştia sunt revigoranţi. Iar Mika Luttinen e cu adevărat dement pe scenă – vopsit, dar nu cu banalul corpse paint –, liderul de 42 de ani al Impnaz (aşa e „alintată” trupa) se mişcă permanent, urlă cu timbrul său strident şi inconfundabil şi ne aruncă în mijlocul unui haos al cărui prim punct culminant e „Let’s Fucking Die”.

Piesele în general şi cele de pe „Suomi Finland Perkele” în special sună mai punk în concert decât pe disc, în timp ce vocea isterică are uneori modulaţii spre metal-ul clasic, cu ţipete care prind bucăţi de note din zbor. De la „The Lost Art of Goat Sacrificing” la „The Maggot Crusher”, furia artistică e dezlănţuită, cu solistul susţinut de un basist cel puţin la fel de nervos, care dublează uneori pasajele vocale, în timp ce „The Horny and the Horned”, acest manifest satanic, cu pasaje lente şi solo apăsător, este cântecul cel mai apropiat de black-metal-ul norvegian. În ciuda atitudinii de tipul „fuck it all” şi a îndemnurilor adresate spectatorilor de a tăcea când are el ceva de spus, Luttinen e mai degrabă prietenos, chiar simpatic în felul lui aparte, şi te întrebi cât din ce face e o ironie mizantropă şi cât convingere filozofică.

„Total War – Winter War” are parte de contribuţia entuziastă a publicului (organizaţiile de stânga s-au cam speriat de versurile care încheie această piesă: „Russia beaten up, over 200 000 communists dead/ If they want a new war, this time we’ll kill them all”), dar totul – totul! – se învârte în jurul acestui solist, ale cărui urlete care trec uneori în clean sunt uneori de-a dreptul de senzaţie. Nu e trupa pe care ai lua-o acasă, dar nici una pe care s-o uiţi uşor.

Trecem rapid dintr-un registru într-altul cu altă trupă-vedetă a festivalului, Hail of Bullets. Dacă am vrea să stăruim în registrul expresiilor devenite etalon, am putea spune că avem de-a face chiar cu un supergrup, a cărui vedetă rămâne fără îndoială Martin van Drunen. Cu vocea lui „de câine turbat”, cum spune un prieten, solistul cunoscut mai ales de la Asphyx are o imagine uşor atipică – slab, aproape filiform, cu plete albe şi nu îmbrăcat în tatuaje, olandezul pare venit mai degrabă dintr-o trupă de rock clasic sau de la vreunii dintre pionierii doom-ului.

Cu toate acestea, la Hail of Bullets face ce ştie mai bine, death-metal tradiţional. Încă de la „Red Wolves of Stalin” se remarcă omogenitatea, caracterul solid al ansamblului, dublat însă de compoziţii care nu întârzie să-şi vădească monotonia. Basul cântă implacabil şi sacadat cu tobele ce mărşăluiesc uniform, piesele seamănă între ele şi până şi solo-urile lui Stephan Gebédi şi Paul Baayens sunt ultra-previzibile. Pe de altă parte, nu lipsesc anumite cârlige, iar amatorii unui stil cât mai „pur” sunt încântaţi, motiv pentru care Hail of Bullets are parte de una dintre cele mai calde primiri din partea publicului.

Dacă am fi rămas sub stăpânire germană, oraşul nostru s-ar fi chemat probabil Stukarest, ne spune solistul (aluzie la bombardierele germane Stukas) înainte de „DG-7”, continuând seria de istorisiri din Al Doilea Război Mondial, subiectul predilect al trupei. Atmosfera e cordială, iar „Berlin”, piesa ce încheie albumul de debut „…of Frost and War” aminteşte de acel sunet de death-metal lent, apăsător, parcă strivitor, care a făcut gloria Asphyx. În fond, Hail of Bullets nu este decât o nouă amestecare a aceloraşi ingrediente care dădeau acum 10-20 de ani naştere unui val de trupe, o formulă ce doar pare proaspătă, dar este în sine cât se poate de redundantă. Şi totuşi, măcar de dragul amintirilor, îţi vine să dai un pic din cap.

Sunt rupt de oboseală, mi-au îngheţat picioarele, mi-e foame şi somn. Cu toate acestea, sunt în acelaşi timp dezamăgit când văd câtă lume pleacă după recitalul olandezilor. Pentru că se produce o adevărată scindare – în faţa scenei apare un grup de spectatori venit strict pentru Ahab, în timp ce o altă parte a publicului socoteşte că a venit vremea să se dedice exclusiv berii, somnului sau cine ştie ce altor activităţi. Şi e păcat, pentru că, pe de o parte, mai sper că publicul de la noi încă nu s-a împărţit absurd pe nişe, iar pe de altă parte, Ahab se pregăteşte de un concert memorabil. Şi nu vă gândiţi că, dacă i-aţi ascultat acasă pe nemţi, ştiţi despre ce e vorba.

Aşa am crezut şi eu când, lăsându-mă cu greu pe treptele ce duceau spre standul de obiecte promoţionale, am cedat durerii de şale şi mi-am propus să ascult de la distanţă sonorităţile oceanului transpuse pe chitare. Însă acest funeral doom în varianta de pe scenă se dovedeşte de-a dreptul copleşitor. Vocea gravă, cavernoasă a lui Daniel Droste, venită parcă de-a dreptul din adâncuri, se sprijină pe un edificiu strivitor prin lentoarea şi apăsarea create de acorduri minore şi riff-uri monolitice. Melodia pare să se târască precum un monstru marin, atonală şi minimală, cu strălucirea obsesivă pe care trebuie s-o fi avut în ochi personajul lui Melville care a dat numele trupei.

Muzica are o calitate teatrală şi în acelaşi timp parcă inumană, cu vocea clean îngânând firav ultimele melodii ale unei omeniri copleşite de măreţia întunecată a apelor. O oră, şase cântece, cam aceasta e media pentru Ahab, dar în ciuda pasajelor ultra-lente şi repetitive, construcţia dramatică e atât de bine pusă la punct, încât dacă încerci să o pătrunzi, nu te plictiseşti. Nu e doom-ul disperării de influenţă romantică al primelor albume Anathema sau My Dying Bride, ci lupta cu stihiile oarbe şi necruţătoare ale naturii, care trimite, în afară de „Moby Dick”, la pasaje din „Bătrânul şi marea” de Hemingway. Iar „The Giant” duce totul la extrem, printr-o tensiune care se acumulează, cu instrumentele mişcându-se parcă din ce în ce mai lent (de fapt e o impresie auditivă creată de tobele care scad progresiv nivelul de intensitate), până la un paroxism în care totul explodează pentru o clipă, pentru a dispărea din nou în indefinitul sonor.

Este clar că, aşa cum spunea un prieten, mare amator de funeral doom, muzica aceasta s-ar fi perceput mult mai bine cu un volum dat la jumătate, dar acest lucru e aproape o utopie în vremurile noastre. Cu toate acestea, copleşitor e cuvântul care defineşte cel mai bine demersul concertistic al celor de la Ahab.

Concluziile se vor aşeza în timp, dar criteriile rămân acea teamă de uniformitate (trupe care sună la fel, oameni îmbrăcaţi cvasi-identic) şi speranţa pe care o dau realizările artistice cu adevărat valoroase. Căci am văzut la acest November To Dismember câţiva muzicieni importanţi, influenţi şi, unii dintre ei, de-a dreptul remarcabil. Cât despre restul, vorba poetului: ce e val…


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*