Omul cu Șobolani – 20 de ani / 22.04.2017, Fratelli, București

603 vizualizări

Nu mai știu exact momentul când am ascultat pentru prima dată OMUL CU ȘOBOLANI. Era probabil cândva prin 1999, și sunt destul de sigură că era vorba de piesa „Razna”. Am pus, mâna pe caseta „Ne punem în cap” doi ani mai târziu, când deja trupa scosese vreo trei-patru piese care-mi plăceau la nebunie, culminând cu „Moksha”, care a fost de altfel și motivul pentru care am decis să îmi cumpăr albumul.

Au trecut anii, eu am crescut, am ascultat noi și noi muzici, dar OCS a rămas în continuare una din f0rmațiile care mie mi-erau foarte dragi, și parcă cu fiecare album lansat mi-au devenit din ce în ce mai dragi. Vă imaginați așadar că m-am topit de încântare când am aflat faptul că trupa urma să își serbeze cu mare fast (a se citi printr-un minifestival) cei douăzeci de ani de existență. Încântare la care s-a adăugat mirarea: când or fi trecut anii așa de repede, domnule?

Mai fusesem la evenimente de genul minifestival (despre care de altfel v-am mai și povestit pe site), așa că știam că mă așteaptă o zi foarte lungă atunci când am pornit-o spre Fratelli. Veneam după un alt eveniment ce avusese loc în seara anterioară, și-acela degrabă dătătoriu de febră musculară și dureri de picioare, așa că mi-am propus să îmi economisesc forțele pe cât cu putință până când aveau să apară OCS pe scenă, ca să nu fiu nevoită să plec din ditamai clubul de fițe cu targa.

De data asta am ajuns la timp cât să prind prima formație din deschidere, Unflicted (nu ca-n alte dăți când mă împiedicam prin RATB și Metrorex și mă trezeam ajunsă fix pe acordul ultimei melodii a primei trupe, mea culpa forever). Cum era foarte-foarte devreme pentru un concert live (patru și jumătate după-amiaza, fiindcă minifestival, așa cum v-am menționat), în Fratelli nu era foarte multă lume, dar asta nu a contat absolut deloc pentru băieții de la Unflicted, care s-au manifestat pe scenă, mai ales vocalul, de parcă cântau unei săli pline. Energie cât cuprinde, mi-a plăcut de ei super mult și-au fost numai buni să mă introducă-n atmosfera de concert.

Despre NoruNegru, următoarea trupă pe listă, v-am mai istorisit și cu ocazia concertului lor solo din Centru. Reiau, pentru cine nu a citit respectivul articol: mi se par una dintre cele mai mișto trupe noi apărute în ultimii ani, îmi place albumul lor de mor, și i-am inundat cu laude (absolut binemeritate în opinia mea) ori de câte ori le povesteam despre ei prietenilor. Concertul din Centru mi se păruse foarte bun, și-a fost tare frumos și în Fratelli, solistul Dan Minel Stoica a fost în vervă maximă (ca de obicei), melodiile una mai faină ca alta, așa cum le știam, ce mai, am regretat amarnic că era setul așa de scurt, dar așa-i la minifestival. M-au lăsat și mai hotărâtă să nu ratez niciunul dintre concertele lor viitoare – și sper să fie foarte, foarte, foarte multe, atât pentru binele lor, cât și pentru binele fanilor, atât cei ce sunt, cât și cei ce vor veni.

Am fost tristă când au terminat NoruNegru de cântat, dar bucuroasă că urmau Theory of Mind, o trupă care mie-mi place și pe care o urmăresc constant încă din 2013, pe vremea când lansau „Brown Eyes”. Setul lor a fost un pic mai liniștit (așa cum le e de altfel și muzica, dream pop, cum zice-al lor Soundcloud), dar frumos de nu se poate, și am fost fericită că au cântat mai toate piesele care-mi plăceau de la ei. Asta e chiar o formație pe care mi-aș dori s-o văd mai des p-aici prin capitală, și mi-e mega ciudă că-i văd din an în paște.

La punctul ăsta simțeam deja nevoia să stau jos, așa că m-am dus mai înspre margine și-am urmărit de-acolo concertele Breathelast. și Pinholes. Știu, blasfemie să stai jos la ăștia, dar, așa cum am specificat la început, îmi rupsesem deja picioarele cu o seară înainte, și nu mai am douăzeci de ani să stau în picioare la concerte până la patru dimineața și să fiu titirez a doua zi. Dar destul cu văicăreala. Breathelast. au rupt locul; genul lor de muzică nu-i neapărat ce-aș vârî eu în căști zi de zi, dar au fost faini și-a picat foarte interesant după liniștea și pacea experimentate cu formația anterioară. Cât despre Pinholes, ei mă conving din ce în ce mai mult cu fiecare concert la care asist, chit că la început eram destul de neutră în ceea ce-i privea; ca idee, n-ar fi prima oară când aș sfârși prin a iubi maxim o formație care nu mi-a atras atenția din prima.

Au urmat The Kryptonite Sparks, alți oameni care mi-s dragi de nu mai pot, nu numai pentru că-s enervant de talentați, dar și pentru că la concertele lor mă distrez de minune, fiindcă mereu iese cu zbânțuială. Nici seara din Fratelli nu a făcut excepție, băieții au fost rockstaruri așa cum mă așteptam, și, cum deja oamenii din fața scenei se mai înmulțiseră, am avut parte și de cântat împreună cu publicul, și de un crowd surfing cu jumătatea de manechin de plastic pe care formația o adusese pe scenă. Una peste alta, recomand cu căldură un concert live TKS (sau mai multe) chiar dacă nu sunteți fani. E aproape imposibil să nu vă cucerească.

RoadkillSoda și Cred Că Sunt Extraterestru au fost ultimele două formații înainte de OCS. La momentul acela deja se strânsese multă lume în sală, și puteai să simți freamătul așteptării marilor sărbătoriți ai serii. Mărturisesc că nu-s mare consumatoare nici de RoadkillSoda, nici de Cred Că Sunt Extraterestru, deși de AFO am tot dat prin diverse piese care mi-au picurat în urechi prin Winamp, fie-i țărâna ușoară, și pe YouTube. Mi-a plăcut însă mult cum au reușit să țină publicul în priză. RoadkillSoda au o prezență scenică de excepție, și poate n-ar fi rău să le aprofundez un picuț muzica și în afara live-ului. Cât despre Cred Că Sunt Extraterestru, până și eu m-am activat pe „Start Rec” (nu ai cum să nu). Puncte-n plus pentru improvizația făcută pe ritmul „Odă (în Piața Romană)”, a fost o chestie foarte drăguță și cum nu se poate mai nimerită pentru tranziția către Omul cu Șobolani.

Omul cu Șobolani, OCS… așteptarea lângă scenă, aplauze, țipete din public, uitasem și oboseală și tot. Și într-un final au urcat cei patru oameni faini pe scenă, și aici chiar îmi dă un pic cu pauză, că iubesc așa de mult trupa asta încât mi-e dificil să vin cu ceva mai mult de o înșiruire de sentimente.

E „Caută”, și e iar 2013, și iar asist la concertul de lansare al „Marii căutări”, unde nu s-au auzit decât piese noi. „Copilul rebel”, una din piesele mele de suflet, e 2002, sunt mică, nu am bani de concerte și nici părinții nu-mi dau voie pe nicăieri, sunt în fața televizorului la Atomic și stau cu ochii lipiți de clipul ăla care mi se pare demențial, și versurile îmi intră în urechi și-mi vibrează până-n suflet. Aplauze, a urcat Bean pe scenă și auzim pentru prima oară „Visule” live după multă vreme. „Razna” și revolta care nu a rezonat cu mine inițial pentru că eram prea mică să înțeleg cum trebuie piesa. „Fluturii nu mai au stomac” care m-a făcut praf și pulbere de la prima audiție, într-o eră în care lăsasem deja casetele audio în urmă. Și tot așa, prin setlist, înainte și înapoi, fiecare melodie e o amintire, fiecare album e o bucată din viața mea, și când îl aud pe Dan Amariei pomenind o piesă „necântată din clasa a patra”, și apoi primele acorduri din „Cum să fii mai bun”, mi se umplu efectiv ochii de lacrimi, și e mult prea frumos. Și cânt cu ei, știu absolut fiecare vers, și trec pe rând de la 13, la 15, la 16, la 17 ani și dincolo. Căci, vedeți voi, muzica lor a fost mereu acolo în fundal.

Am ascultat așa toate piesele de pe proaspăt lansata compilație aniversară, și ceva pe deasupra – un bis cerut cu aplauze și strigăte, care a inclus recentele single-uri „Căprioara acerbă” (favorita mea dintre piesele noi), „Oglinzi”, și „Binili învinge”, ocazie cu care Dan Amariei a poftit-o pe scenă pe prietena Gilda Comârzan, de la Radio Guerrilla, cea care a înregistrat cu ei piesa – un moment drăguț tare și o surpriză foarte mișto pentru ea, care nu se aștepta la asta. Lung concert, dar mie mi s-a părut c-a trecut timpul „În zbor”, cu toate că la un moment dat mi-au cam cedat picioarele și-a trebuit să mă sprijin de scenă – dar hei, nu conta, îmi vedeam una din trupele cu care am crescut sărbătorind douăzeci de ani. „Mâinile sus” pentru public, care a cântat cu ei, a sărit cu ei, a pus-o de-un moshpit zdravăn și le-a cântat din tot sufletul la mulți ani atunci când a apărut tortul aniversar pe scenă.

Ce să vă mai zic altceva? M-am ales cu-o febră musculară zdravănă la gambe și-am mers ciudat duminică. Jos pălăria pentru oamenii de la Dark Side care au făcut posibil evenimentul – după părerea mea, totul a fost fix cum trebuie, de la trupele invitate și ordinea în care au cântat până la sunet. Și nu în ultimul rând, mulțumesc formației OCS că există și că se încăpățânează să existe. Mama voastră de visători…

Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*