Opeth, Von Hertzen Brothers / 29.02.2012, Bucuresti

81 vizualizări

Dupa ce anul trecut cei de la Opeth au ratat intalnirea cu publicul din Romania, in 2012 numerosii fani de toate varstele (dupa cum am putut observa la fata locului) erau cu atat mai nerabdatori sa vada una dintre trupele cele mai interesante ale momentului la Bucuresti. Asa se face ca, la ora de intrare anuntata pe bilet – 18.30 -, in fata clubului Jukebox se inghesuia deja un grup de fani. Lor li s-au adaugat, incetul cu incetul, si altii, toti asteptand deschiderea usilor. Si au asteptat… Si au asteptat…

De obicei, in primele momente ale unei intarzieri considerabile, nu stii exact pe cine sa dai vina: sa fie organizatorii, sa fie trupa, sa fie proprietarii clubului? Asa ca, dincolo de comentarii vadit enervate, la inceput nemultumirea se pastreaza in anumite limite. Insa afara e foarte frig. Zecile de minute se scurg cu greu si dinauntru nu vine nicio explicatie. Unii incep sa-i ia la injuraturi – printre dinti – pe oamenii de ordine, dar acestia fac doar ce li s-a spus. Principalul motiv de iritare ramane lipsa oricarui fel de comunicare. Nimeni nu vine sa le explice oamenilor plecati de la serviciu sau veniti de hat departe (unii din Bulgaria) de ce se intarzie. Asa ca incep fluieraturile, injuraturile, huiduielile si cateva batai in geam. Primul care sta de vorba cu lumea este seful efectivului de paza. El nu are insa nicio vina si nici nu poate da prea multe lamuriri. Dupa o vreme iese un reprezentant al clubului care le spune celor adunati ca nu este vina lui, nici a trupei, ci doar a organizatorilor, care n-ar fi pregatit intregul arsenal tehnic necesar pentru un asemenea concert. Deci inca se fac probe de sunet. Tot mai multa lume se intreaba de ce nu am putea fi lasati sa intram macar in holul clubului, pentru a nu mai degera. Se pare ca ideea aceasta ajunge cumva si la cei responsabili, astfel incat multimea se muta pe la mesele din jurul barului, unde e cald si se poate cumpara si o bere si… asteapta. Unul dintre organizatori incearca sa-si ceara scuze, iar tonul civilizat ii potoleste pe unii dintre cei mai nemultumiti. Cel putin in aparenta, pentru ca, dupa o vreme, mai multi platitori isi vand sau isi arunca biletele si pleaca acasa.
Daca nu ar fi existat aceasta introducere, evenimentul ar fi fost aproape perfect.

Von Hertzen Brothers, vadit incurcati de situatia creata – desi nu aveau nicio vina – urca pe scena si isi incep fara introducere recitalul. Rock-ul progresiv cu influente diverse, sustinut mereu de un groove „carnos”, ii convinge pe spectatorii carora le-au trecut deja nervii.

Desi multi dintre cei aflati in sala se plimba de colo-colo si beau bere pufnind, se pare ca finlandezii au deja un mic grup de fani. Astfel, inca de la „Brothers” apar oameni in public care stiu si versurile, incat totul pare sa mearga inspre bine. Din punct de vedere vizual, ramai uimit de dinamismul, viteza si versatilitatea bateristului Mikko Kaakkuriniemi, altfel un individ supraponderal… to say the least. Vocile suprapuse nu se aud mereu foarte bine, dar in rest sunetul este suficient de clar. De la jucaus la foarte agresiv, aerul pieselor Von Hertzen Brothers te duce intr-un univers sonor original, cu elemente ce acopera un spectru de la pop pana la experimente in care balansul cvasi-alternativ se imbina cu armonii ciudate amintind de Pink Floyd. „Angelâ’s Eyes” este una dintre piesele cele mai reusite ale „fratilor”, in timp ce „Let Thy Will Be Done” e ceruta cu insistenta de micul nucleu de fani amintit mai devreme. Cu scuzele pentru intarziere (care nu a fost din vina lor) si multumiri adresate publicului si celor de la Opeth, trupa finlandeza se retrage in aplauzele celor prezenti si sperand la o reintalnire sub auspicii mai bune.

Dupa o pauza presarata de discutii si schimburi de pareri – carora li se adauga vanzari excelente la standurile de CD-uri – Mikael Akerfeldt si compania incep direct cu „The Devilâ’s Orchard”, piesa ce deschide si cel mai recent album, „Heritage”.

Strain de discutiile intre „puristi” si „progresisti”, nu pot decat sa admir transpunerea live perfecta a unei muzici extrem de indraznete. Evoluand spre un rock progresiv indepartat de metal-ul brutal al inceputurilor, Opeth realizeaza un melanj eclectic in care atmosfera colorata cu tenta psihedelica aminteste de alti inovatori, de la King Crimson pana la anumite elemente Cathedral. Armonii vocale surprinzatoare, pasaje instrumentale evolutive sau teme ample, structuri narative – iata universul Opeth, asa cum a fost dintotdeauna, cel putin in germene. „Feel the Dark” merge in aceeasi directie, iar in unele momente Jukebox pare a se fi transformat intr-un club de jazz avangardist, invaluit de chitara ciupita si de cinelele mangaiate cu traditionala „maturica”. Dar nimic nu e lasat in urma de Opeth, astfel incat „Face of Melinda” ne duce intr-o calatorie in timp primita cu mult entuziasm.
Sunetul e excelent, astfel incat toate subtilitatile raman imprimate pe timpan. Nu stiu cum e in viata de zi cu zi – desi timpul pe care l-am petrecut cu el la Sibiu mi l-a facut simpatic – insa pe scena Mikael Akerfeldt nu are nimic din atitudinea unui star rock. El si colegii sai nu fac practic niciun fel de miscare scenica, concentrati doar pe executarea cu acuratete a muzicii complexe. Incepusem sa-l credem si mut pe suedez, pana cand incepe sa stea de vorba cu cei din public pe un ton foarte familiar, undeva intre autoironie si zeflemea. Nu uita sa-si ceara scuze pentru intarziere, dar precizeaza ca „it was not in our hands”. Lumea e asa de incantata de muzica, incat pare sa fi uitat de frigul indurat.

Amintirea lui Ronnie James Dio e in continuare vie, astfel incat „Slither”, o piesa „foarte seventies”, ii cinsteste memoria. Atmosfera e mai adecvata unui concert Opeth decat un open air. Muzica aceasta este de multe ori intima, apeland la resorturi ce ies mai greu la iveala intr-o multime aflata la zeci de metri de scena. Akerfeldt isi rade de orice cliseu si ironizeaza obiceiul de a umple scena de fum, „o parte inevitabila a unui concert heavy-metal”. „Heir Apparent” si „The Grand Conjuration” readuc in prim plan latura mai dura a trupei. Pasajele de growl si-au pastrat prospetimea nealterata si oameni meditativi cu cateva minute mai devreme dau acum vartos din cap.

O scurta „sedinta de trupa” il duce pe Akerfeldt la concluzia ca nu are niciun rost – si nici nu e practic – ca muzicienii sa iasa de pe scena. Asa ca propunerea publicului e sa se prefaca surprins de anuntul ultimei piese, apoi sa scandeze un pic – in ciuda faptului ca trupa nu pleaca nicaieri – si, in cele din urma, sa fie cantata si piesa prevazuta la bis. Oamenii intra in joc, cortina muzicala cade („Drapery Falls”), urmeaza o scurta pauza de efect si „Deliverance”. Multumirilor trupei le raspunde bucuria unui public incantat. Nu era un concert pe care sa-l ratezi. Pe de alta parte, de paracetamolul de a doua zi m-as fi putut lipsi.

(Text: Paul „Slayer” Grigoriu, Foto: Dragos Cornea)

Doua galerii foto de la concertul de mai sus se pot accesa AICI.


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*