Orphaned Land, Myrath, Arkan, Artweg / 09.12.2011, Bucuresti

79 vizualizări

„Tine minte ce-ti spun si gandeste-te la acest lucru peste cativa ani: metal-ul oriental este viitorul in heavy-metal.” Sunt cuvintele lui Kobi Farhi din interviul pe care mi l-a acordat dupa concertul de la Bucuresti. Iar concertul in sine a fost dovada cea mai concreta ca Orphaned Land si „acolitii” isi urmeaza cu tarie crezul artistic.

E practic prima data cand publicul romanesc poate sa se bucure de Orphaned Land intr-un context ce pune in valoare trupa. Este de fapt un mini-festival pus la cale de israelieni intru celebrarea unei infratiri culturale pe aripile metal-ului asezonat cu elemente de muzica traditionala. Intregul concept se dezvaluie treptat si o parte din parfumul oriental se revarsa peste decorul de un gust indoielnic al clubului Silver Church si te face sa uiti pentru o clipa de frig. Patru trupe infratite – caci nu se face diferenta intre capul de afis si cei „mai mici” – celebreaza finalul unui turneu plin de satisfactii.

Seara este deschisa de Artweg: hardcore cu elemente de metal dar si un vag filon rap, direct, in alb-negru (dupa culoarea celor doi solisti vocali), plin de energie. Oamenii sunt simpatici, piesele tocmai potrivite pentru a incalzi seara, insa performanta muzicala e modesta. Mugen si Akonit evolueaza in registre vocale apropiate, dominate de strigatul sacadat hardcore, chiar daca uneori se strecoara si parti recitate in maniera atat de personala al rap-ului francez. Ca sa elimine orice prejudecata, acestea vin de la Akonit, membrul alb al duo-ului de solisti. Riff-urile sunt rudimentare, menite parca doar sa faca sa topaie un public inca destul de linistit. Singurul element demn de retinut este bateria, destul de variata pentru posibilitatile limitate ale stilului. Putinii oameni aflati in sala reactioneaza cu simpatie, insa e clar ca francezii de la Artweg sunt doar un pretext. La „Insane”, piesa care incheie recitalul, apar pe scena si membrii Orphaned Land, care se agita pe ritmurile sacadate alaturi de colegii lor. Pare un gest frumos de sprijin, insa mai tarziu vom vedea ca este mai mult decat atat.

Cu Arkan plonjam direct in plin Orient. Proiectul bateristului Foued Moukid (ex-Old Dead Tree) reuneste muzicieni parizieni, dintre care cel putin trei au radacini arabe, transpunand in muzica elemente ale culturii lor de origine.

Pata de culoare si principala atractie a trupei este solista Sarah Layssac. Imbracata in straie traditionale orientale, cu o voce de alto ce aminteste uneori de Alanis Morisette sau Shakira, dar din care nu lipsesc inflexiunile tipice pentru muzica practicata, Sarah canta, danseaza unduios si cucereste pe loc publicul. Elementele de muzica traditionala vin mai ales din orchestratia inregistrata pe banda, in timp ce miezul muzicii este un metal cu accente death – creionat si cu ajutorul vocii dure – destul de comun, desi bine executat. Practic, Arkan sunt cu un pas in spatele Orphaned Land: demersul lor este de fapt suprapunerea muzicii traditionale peste riff-uri alcatuite preponderent din „power chords” (acorduri de cvinta-octava) sau, uneori, din progresii armonice tonale, clasice si cat de poate de europene.

Intrepatrunderea e inca superficiala, iar ansamblul e salvat doar de vocea lui Sarah. Altfel, totul este exact si in forta. Kobi Farhi vine de cateva ori pe scena si canta alaturi de colegii sai, Akonit de la Artweg nu se sfieste sa faca stage diving, iar chitaristul Yossi Sassi completeaza, prin participarea sa pe „Jerusalem” imaginea unor trupe aduse impreuna nu de planul vreunui manager, ci de aspiratiile comune.

Myrath e cea mai cunoscuta dintre trupele de deschidere. Prima formatie tunisiana care a semnat un contract cu o casa de discuri isi pune mostenirea culturala (numele trupei inseamna „mostenire” in araba) in slujba unui metal progresiv cat se poate de bine articulat si de original.

Din primul moment se remarca solistul vocal Zaher Zorgati, cu un timbru de tenor/contratenor, o emisie excelenta si capacitati expresive la nivelul oricaruia dintre interpretii consacrati ai genului. Pe alocuri compozitiile se apropie de Dream Theater, insa chitara lui Malek Ben Arbia nu are versatilitatea lui Petrucci, insistand mult pe riff-uri si iesind in evidenta doar la solo-uri. In schimb elementele orientale sunt integrate armonic si melodic, atat prin anumite parti ale liniei vocale, cat si prin clapele dinamice si surprinzatoare.

Publicul e familiarizat cu trupa, iar piese precum „Under Siege” sunt ovationate indelung. Sarah de la Arkan are o intreventie la sfarsitul careia exclama „I love you Myrath!”, in timp ce membrii Orphaned Land isi aduc in mai multe randuri contributia la recitalul tunisienilor, unul dintre momentele cele mai reusite fiind duetul intre strigatul melodios al lui Zorgati si acea stiinta a inflexiunilor traditionale stapanita cu maiestrie pe Kobi Farhi. Myrath e deja o certitudine, iar faptul ca publicul, desi alcatuit din fani Orphaned Land, cere insistent bis-ul e o dovada concludenta in acest sens.

Ultimul concert al turneului e prilej de petrecere pentru toata lumea. Cand o trupa e pe scena, membrii celorlalte stau pe margine si ii urmaresc recitalul, canta, aplauda si se bucura alaturi de un public nu foarte numeros, dar entuziast. Este clar ca cei de la Orphaned Land sunt maestrii de ceremonii, dar nici colegii de scena nu se lasa mai prejos. Astfel incat, cand trupa cap de afis urca pe scena, este semnul apogeului unei petreceri incepute cu o luna in urma.

Ca si recentul DVD „The Road to OR-Shalem”, concertul incepe cu „Halo Dies (The Wrath of God)”, iar uralele intampina trupa care, ca si cele dinaintea ei, sufera de pe urma unui sunet care pare sa puna in prim-plan absolut toba. Pe parcurs lucrurile se mai regleaza si apucam sa auzim vocea lui Kobi si armoniile chitaristilor Matti Svatizky si Yossi (Sassi) Saâ’aron. De data aceasta membrii trupei au ales o imagine metal traditionala, cu exceptia solistului care,  desi imbracat intr-un strai lung si alb, mentioneaza, ca de obicei: „Desi stiu ca suntem la Silver Church, jur pe Dumnezeu ca eu nu sunt Iisus Hristos.” Piese precum „Birth of the Three”, „Barakah” sau „The Kiss of Babylon” ne poarta prin universul Orphaned Land, unul in care sonoritatile traditionale sunt bine integrate in invelisul metal, dominat de abilitatea lui Kobi de a imbina rarele pasaje de growl cu un stil de cantat direct inspirat din litaniile sinagogilor. Anumite pasaje sunt insotite de imaginile ce se regasesc si pe DVD-ul produs de Steven Wilson, unul dintre cele mai bune albume live ale ultimelor decenii. In mod surprinzator – sau nu – multi dintre cei din public stiu nu doar versurile in engleza, ci si pe cele in diversele idiomuri orientale.

Pe „Sapari” isi face aparitia pentru prima data Sarah, insa momentele de infratire intre trupe vor continua pe tot parcursul recitalului, de la schimbul de basisti, pana la momente in care pe scena inghesuiala e la fel de mare ca in fata ei.

Discursurile serioase se imbina cu glumele de tot felul, insa peste toate domina o muzica matura, care confirma spusele producatorului ultimelor albume ale trupei, Steven Wilson (Porcupine Tree): „Orphaned Land este una dintre cele mai bune formatii metal nu doar din Israel, ci din lume.” Mesajul concertului este rezumat in alternarea traducerilor ebraica si araba pentru „pace”: „Shalom! Salam!” Este vorba despre un ecumenism cultural, in care crestini, musulmani si evrei – reprezentati de simbolurile proiectate pe ecranele din sala – convietuiesc sub semnul muzicii. La nivel al ideilor lucrurile nu sunt in intregime comune, cum pare sa creada uneori Kobi, insa spectacolele de acest fel sunt dovada ca intelegerea si convietuirea sunt oricand posibile atata timp cat exista respect pentru persoana irepetabila a celuilalt. Este o refacere la nivel artistic a ceea ce se intampla odinioara, de pilda, in satele din Dobrogea, unde fiecare mergea la locasul lui de cult, dar toti se salutau, se ajutau si se respectau, fara a-si amesteca in vreun fel convingerile, dar si fara a-si uri semenii. Din acest punct de vedere, demersul Orphaned Land depaseste cadrul strict artistic. Prezenta la un concert metal a atasatului cultural al ambasadei Israelului la Bucuresti pare sa arate ca acest lucru a fost inteles si la alte niveluri.

„Cand aveam cu totii vreo 16 ani”, incepe sa povesteasca solistul, „mergeam la sinagoga. Inchipuiti-va: toti acei oameni cu barbi si kipe, si noi, cu tricouri cu Slayer, Iron Maiden, Kreator… In sinagoga se canta o muzica pe care noi o ascultam cu mare atentie si atunci ne-a venit ideea: am putea sa transpunem aceste cantari pe heavy-metal. Si asta e Orphaned Land: sinagoga metal.” Discursul, urmat de „El Meod Naâ’Ala”, sintetizeaza manifestul artistic al grupului si, cu modificarile necesare de la caz la caz, al intregului turneu, aflat sub egida „religiei muzicii” sau „religiei heavy-metal”.
Bis-ul incepe cu stravechiul „The Belovedâ’s Cry”, insa adevarata explozie se produce la „Norra El Norra”: toata lumea din public sare, iar pe scena sunt chemati ceilalti protagonisti serii, membrii Artweg, Arkan si Myrath, care danseaza, striga si se bucura, in timp ce trei dintre ei zboara hotarati in bratele publicului.

E o sarbatoare si in acelasi timp un moment trist, pentru ca este ultimul concert al turneului si, dupa cum spune Kobi, „va trebui sa ma despart de oamenii astia pe care ii iubesc atat de mult”. Concertul in sine ne-a transmis si noua ceva din entuziasmul celor de pe scena, dovedindu-se astfel un demers artistic reusit. Cand trairea ajunge la receptori, arta si-a implinit scopul.

(Text: Paul "Slayer" Grigoriu, Foto: Diana Grigoriu)


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*