Pain / Dust In Mind / ArseA, 22.04, Quantic

526 vizualizări

„Coming Home”. Timpul trece pe lângă noi şi când îl vedem îmbătrânind pe unul dintre muzicienii sau actorii cu care am crescut, înţelegem că ne trece şi nouă vremea. Puştiul teribil al metal-ului extrem suedez, Peter Tägtgren, se apropie de… 50 de ani.

Muzica a rămas în prim-planul preocupărilor sale, dar uneori, chiar printre sunete, răzbate dorinţa întoarcerii la un cămin care, de mai bine de treizeci de ani, a fost mereu scena. Începem să ne luăm rămas-bun când mai avem în faţă mulţi ani, pentru ca momentul să nu ne ia pe nepregătite.

În seara aceasta de aprilie însă, casa PAIN a fost, pentru un pic mai bine de o oră, Club Quantic din Bucureşti.

După o pauză nu foarte lungă, cât de o ţigară şi o bere care să o însoţească, fără introducere prelungită şi suspans inutil, boxele încep să vibreze în ritmuri electro. Iar pe scenă vedem, la o privire atentă, câteva transformări care au trecut pe lângă noi în ultimii ani.

Pe de o parte, este evident că locul ideal pentru Pain este un club, nu un stadion sau un festival. Pentru că fie că vorbeşte despre petrecere, fie că urlă despre violenţă, acest proiect pare ieşit organic din mijlocul unui public mic dar organic legat de trupă. Nu este nevoie de scandări, de încălzire sau de vocalize.

De la primele note de pe „Designed To Piss You Off”, publicul începe să cânte şi să danseze. Într-o lumină care oscilează adesea spre semi-obscuritatea vreunei hrube urbane cu accente de cyberpunk, Peter Tägtgren, în cămaşa „de forţă” devenită emblemă, şi compania, par ieşiţi dintre noi. Dacă la Hypocrisy impresionează astăzi producţia bombastică şi sunetele aşezate parcă într-un puzzle migălos, cu Pain Peter pare să se simtă cu adevărat în largul lui, într-o variantă electronică şi distorsionată de „it’s only rock’n’roll” – iar dacă nu vă place, nu el este „A Wannabe”.

Formula live a trupei este foarte bine pusă la punct, omogenitatea firească pentru un producător atât de căutat. Dar aspectul organic şi acel „ceva” fără de care niciun concert nu are sare şi piper este dat de melodiile vocale – crude, dublate mereu de armonii la refrene – şi de reacţia foarte bună a spectatorilor. Practic, oamenii din public nu-i lasă nicio clipă să respire pe cei de pe scenă, nu că muzicienii şi-ar dori acest lucru. Piesele vin înlănţuite, cu doar câteva pauze pentru mulţumiri, efectele sonore de pe „bandă” sunt reglate la volumul optim, există doar unele momente când vocea pare să se rătăcească în mixaj, pentru a reveni însă în momentele dedicate exclusiv ei.

Deşi nu a făcut el orchestraţia pentru ultimul album, Peter Tägtgren a învăţat fără îndoială să lase spaţiul necesar fiecărui instrument. Personal, materialul de pe noul album mi se pare cel mai bine transpus. Avem parte inclusiv de figura stil „muppets” a lui Joakim Brodén, exact ca în clipul realizat pentru „Call Me”, iar piesa-titlu, „Coming Home”, este unul dintre rarele momente în care sensibilitatea şi nostalgia îşi fac locul peste sonorităţile mărturisind diferite tulburări emoţionale.

Bineînţeles că totul se încheie cu un „Shut Your Mouth” pe care publicul şi scena şi-l strigă în faţă, iar momentul prelungit de meet and greet încheie o seară despre care ai impresia că ar mai fi putut dura încă pe atât şi nimeni nu s-ar fi plictisit.

 


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*