Queen + Adam Lambert, Grimus, Jeremy?, Electric Pyramid/ 21 iunie 2016, Piata Constitutiei, Bucuresti

401 vizualizări

Ajuns la sfârşitul perioadei de referinţă odată cu moartea legendarului său solist vocal, grupul britanic Queen, reprezentativ şi în acelaşi timp atipic pentru rock-ul perioadei sale, îmbinare deconcertantă de artă şi glamour, decadenţă şi nobleţe, revine la intervale regulate într-o formă adaptată necesităţilor şi plasată, invariabil, sub semnul epigonismului. După ce Paul Rodgers a fost expresia coabitării între două lumi muzicale diferite, iar Robbie Williams sau George Michael o promisiune niciodată împlinită, prezentul Queen este marcat de colaborarea cu Adam Lambert. În acest context aventura muzicală trece şi prin Bucureşti.

Soarele necruţător încinge betonul Pieţei Constituţiei, un loc se pare destul de râvnit de artiştii străini care ne vizitează. Printre standuri de materiale promoţionale, mâncare şi băutură sau chioşcuri de jetoane, lumea vine agale de la primele ore ale după-amiezii. Lucrurile par bine coordonate, singurul minus fiind preţul destul de piperat al apei, în condiţiile caniculare sus-amintite. Cu o punctualitate demnă de invitat seara este deschisă de britanicii de la Electric Pyramid. Trupa mixtă (doi bărbaţi şi două femei) se dovedeşte ideală pentru a ne introduce în atmosferă: un rock destul de comun, undeva între energic şi melancolic, atitudine directă, comunicare bună. Single-ul „1989” este însoţit de alte cântece în aceeaşi direcţie, vag alternativă şi cu nuanţe brit-pop, corect executată, fără pretenţii, dar proaspătă.

Electric Pyramid
Deşi este o formaţie din Bulgaria, Jeremy? sună tot britanic, anume în linia unui alternativ „indie” de un convenţionalism cras. Iubitorii genului par convinşi, însă în rest monotonia se instaurează de la prima piesă. Aceleaşi explozii mimate şi neconvingătoare de energie, aceleaşi inflexiuni fals-bluesy, aceeaşi impresie de rock de plastic, tocmai bun pentru corporatiştii care se vor rebeli la sfârşit de săptămână. Solistul vocal-chitarist Ersin Mustafov face spectacol, îşi scoate tricoul spre deliciul unei părţi a asistenţei şi reuşeşte să capteze o serie de chiote. După care coboară de pe scenă fără să lase în urmă nimic.
Jeremy?
Grimus este socotită de mulţi ani una dintre trupele de vârf ale rock-ului alternativ de la noi, apreciere materializată prin prezenţa la numeroase festivaluri şi în deschiderea unor nume mari… mai degrabă clasice. Arsenalul al clujenilor este bine pus la punct, omogen, tehnic, fără niciun fel de trac în concert. Însă compoziţiile nu reuşesc să mişte: un lung desfăşurător sonor, parcă o singură piesă în diferite ipostaze, tonul uşor visător-trist al vocii, elementele electronice creează structuri omogene, dar monotone. Parcă şi apelul la entuziasmul publicului este neconvingător, ca o datorie de frontman împlinită conştiincios, însă fără entuziasm. Totuşi, este evident că Grimus are deja un nucleu stabil de admiratori. În preajma scenei sunt din ce în ce mai mulţi oameni care cântă versurile, fiecare titlu e întâmpinat cu urale de o parte a celor prezenţi. „In Your Eyes” este unul dintre punctele luminoase ale recitalului, în timp ce piesa (relativ) nouă „Vom lupta” sintetizează prin versuri esenţa acestei trupe: luptăm pentru ceea ce credem, deşi nu prea ştim cine suntem. Well…
Grimus
O perdea imensă cu logo-ul Queen acoperă scena pe care oamenii din echipa tehnică par foarte, foarte ocupaţi. Suntem la ceasul amurgului şi locul s-a umplut de reprezentanţii a cel puţin trei generaţii. De la bunici până la copii foarte mici, toată lumea începe să freamăte pe măsură ce momentul iminent al apariţiei trupei mult-iubite şi incomplete / completate se apropie. Intro-ul este primit cu un val de aplauze şi la „The Hero” ochii fug de la Roger Taylor la Brian May pentru a se opri abia în al treilea rând la Adam Lambert. Câştigătorul concursului American Idol păşeşte pe scenă cu o siguranţă de sine aproape antipatică. Trece prin „One Vision”, „Hammer To Fall” şi „Seven Seas of Rhye” şi îşi îndeplineşte obiectivul: omul e excelent. Adam Lambert, s-o spunem de la bun început, reprezintă din multe puncte de vedere tot ce detestă un rocker de ieri şi de azi. Înveşmântat într-un glamour efeminat sau scârbos de „în tendinţă”, cu ambiguitatea sexuală ce caracteriza şi multe dintre ţinutele lui Freddie Mercury dar fără nimic din atitudinea directă şi francă a acestuia, lipsit de umor englezesc dar plin de o infatuare americană şi, pentru cei care i-au citit biografia, implicat în toate cauzele „nobile” la modă în lumea artistică din care face parte mai degrabă Madonna decât, să zicem de dragul comparaţiei, Paul Rodgers. Dincolo de toate acestea, omul cântă fenomenal. De la accentele heavy-metal de pe „Stone Cold Crazy” până la giumbuşlucurile expresive insinuante de pe „Killer Queen”, Lambert schimbă registrele cu o uşurinţă actoricească, trece cu o uşurinţă extraordinară din acut în grav, din falset în impostaţie. Aşa se face că nici măcar remarca de cocalar de la sfârşitul lui „Fat Bottomed Girls” nu mai contează – cel care ne spune că nu e Freddie, dar, ca şi noi, îl iubeşte, îi respectă marelui său predecesor moştenirea şi îi duce muzica mai departe. La toate acestea se adaugă o coordonare şi o omogenitate a vocilor armonizate cum nu am auzit niciodată într-un concert rock, totul pus în evidenţă de un sunet aproape perfect. Roger Taylor nu pare să-şi fi pierdut nimic din vitalitate odată cu vârsta, iar ansamblul de percuţie e completat de fiul său, Rufus Tiger, care urmează să preia şi rolul de baterist principal la câteva piese. Spike Edney (clape, voce) şi Neil Farclough (bas, voce) sunt discreţi şi eficienţi. După „Somebody To Love” Adam Lambert dispare pentru o vreme şi îi lasă prim-planul lui Brian May. Chitaristul cântă „Love of My Life” când de pe ecrane şi din difuzoare apare însuşi Freddie, un preludiu ideal pentru momentul în care publicul preia postul de solist vocal cu o forţă care îi aduce lacrimi în ochi bătrânului chitarist şi doctor în astrofizică. „A Kind of Magic” este momentul vocal al lui Roger Taylor, mutat în faţa scenei cu tobe cu tot. Un duel ritmic tată-fiu precede piesa dedicată lui David Bowie – co-autorul ei – , „Under Pressure” şi reîntoarcerea tânărului colaborator al vechii trupe britanice. Laserele care luminează Casa Poporului se mişcă în ritm lent pe „Who Wants To Live Forever”, după care Brian May are un moment doar al lui, inclusiv cocoţat pe un postament ieşit din scenă, de pe care face solo-ul obligatoriu şi se bucură singur de gloria pe care i-o aduc zeci de ani de muncă în care nu a fost niciodată personajul principal.
Queen & Adam Lambert

Lângă mine o mamă stă cu cele două fetiţe ce trebuie să aibă undeva între 9 şi 11 ani şi care se ridică uneori pe vârfuri ca să prindă un pic din ecran sau din scenă. Pentru ele, ca şi pentru cei mai mulţi dintre spectatori, momentul culminant se numeşte „Bohemian Rhapsody”: fetiţele cântă, „dirijate” de mama lor, vers cu vers. De pe ecran se revarsă din nou Freddie cu pianul lui. O strofă cântă el, una Adam Lambert şi uneori alternează şi de la un vers la altul. Iar puştiul se omogenizează minunat cu legenda. Ultimele trei cântece, inclusiv bisul, permit o desfăşurare de forţe din toate părţile: armonii vocale, solo-uri, melismele improvizatorice ale lui Adam Lambert şi refrenul de la „We Are the Champions” cântat de public. Nu, Adam Lambert nu este Freddie Mercury, nici John Deacon nu e cu noi, trupa de astăzi nu e cea de care ne-am îndrăgostit. Dar e cu siguranţă una dintre cele mai bune variante posibile la ora actuală de a reda compoziţiile intrate demult în patrimoniul universal al rock-ului.

Foto: Diana Grigoriu

Galeria foto de la concert poate fi văzută AICI.

Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*