Queensryche, Days Of Confusion, C.O.D./20.10.2013, Turbohalle, Bucuresti

Orice s-ar spune si prin orice schimbari ar trece, Queensryche ramane unul dintre cele mai importante nume ale scenei din anii ’80 incoace, iar in privinta metal-ului progresiv, trupa din Seattle este o adevarata piatra de hotar.

Asa ca, in ciuda plecarii solistului vocal Geoff Tate si a embargoului absolut pus asupra numelui sau de anturajul formatiei, un concert Queensryche nu se cade ratat.

O Turbohalle cu scena ceva mai in fata se umple usor-usor inca de la deschiderea portilor, mai ales ca, din motive tehnice, aceasta are loc cu o oarecare intarziere.

Nu insa atat de mare incat sa-i strice cuiva buna dispozitie. Iar daca vorbim de buna dispozitie, cam asta transmite scurtul recital C. O. D., o trupa romaneasca ce se revendica de la mostenirea grunge.

Si, intr-adevar, cateva elemente ar fi, de la cheful de cantat contagios care putea fi vazut pe primele clipuri Nirvana, trecand prin inflexiunile vocale cu parfum de Alice In Chainssi ajungand la acel stil care este de fapt o privire aruncata rock-ului fara aere sofisticate. Interpretarea este inchegata, aerul hard-rock plin de energie si placut auzului.

COD1

Cu toate acestea parca lipseste ceva, tocmai acel „ceva” greu de definit, dar care da identitate unei trupe. Nu sunt defecte care sa sara in ochi, dar nici „carlige” care sa ramana in urechi.

Altfel, fara niciun pic de trac, C. O. D. este la inaltimea evenimentului, printr-o prestatie curata si antrenanta. Totusi, pentru a face pasul inainte mai e nevoie de acel strop de inspiratie care vinde CD-uri… sau macar te face sa le cauti avid pe internet.

Citesc pe un site ca Days of Confusion ar fi una dintre cele mai populare trupe noi din Romania. Ei bine, se pare ca eu am ramas in urma, pentru ca este pentru prima data cand ii aud si ii vad pe scena pe baieti, desi numele nu mi se pare total necunoscut.

Si chiar am ce vedea si, alaturi de mine, spectatorii care incep usor-usor sa se inmulteasca. Days of Confusion imbina ingrediente din mai multe stiluri in mixerul unui rock modern, cu un strop de grunge aici, un sos de progresiv acolo, o boare de metal si, mai ales, o stiinta a compozitiei cel putin interesanta.

DOC2

Si vocea e la inaltime – lucru destul de rar in ultima vreme – fara a cadea in exces de dulcegarii minor-armonice, dar si fara a se sufoca de tipete gen „core”, pastreaza un echilibru personal si convingator.

Piesele sunt dure doar atat cat trebuie, sectia ritmica toaca ascultatorul marunt si sincopat, iar varietatea nu ucide omogenitatea. Pe scurt, suna tare misto. Si desi baietii au parte de numai trei piese, sunt sigur ca vom mai auzi de ei.

Pauza ne ofera ocazia unor discutii, a unor reflectii si posibilitatea de a arunca o privire si o simtire la atmosfera. Sincer sa fiu, m-as fi asteptat la mai mult public, insa mi se pare ca am intrat, pentru o vreme, iar in zodia unei crize de spectatori la concertele rock.

Or fi prea multe pentru buzunarul rocker-ului, o fi intervenit si o saturatie, se asteapta ceva nou?
Nu se stie. Cert este ca desi e suficienta lume cat sa creeze un sentiment de comuniune sonora, cred ca un asemenea concert ar fi meritat mai mult. Altfel, sunetul este foarte clar, desi, ca intotdeauna, la un volum putin prea ridicat.

Dar a devenit deja evident ca dopurile pentru urechi sunt un accesoriu obligatoriu, asa ca peste acest inconvenient se poate trece, atata timp cat instrumentele se aud distinct si echilibrat.

Queensryche1

S-a vorbit si despre media de varsta la acest spectacol – aici, recunosc, nu am fost foarte atent, dar e drept ca nu am vazut prea multa lume sub douazeci si cinci de ani. Ce sa-i faci, omul cat traieste invata.

Lasam insa toate acestea deoparte si ne concentram pe scena pe care a aparut deja un craniu strapuns de celebrul insemn al unei trupe obligate, la propriu, sa se reinventeze.

Dar vechii admiratori nu au de ce sa-si faca griji. Inca de la „Queen of the Reich”este clar ca pe scena este Queensryche si nu vreo facatura improvizata. Scott Rockenfield, Michael Wilton si Eddie Jackson sunt la locul lor, asigurand continuitatea.

Queensryche2

Parker Lundgren s-a integrat si el demult. Si daca orice om care a ascultat vreodata aceasta trupa nu poate fi decat un admirator al vocii si tehnicii excelente a lui Geoff Tate, ei bine, trebuie spus ca Todd La Torre nu este o gaselnita, nici o clona, ci inlocuitorul potrivit.

Daca tinem seama de faptul ca prima parte a concertului ne plimba prin vremurile de inceput ale trupei, dovada este cat se poate de concludenta: noul solist vocal interpreteaza fidel si in acelasi timp cu personalitate toate acele caramizi ale unui gen pe care Queensryche l-a creat cu migala.

Iar publicul reactioneaza pe masura, desi prea multe pauze intre piese nu sunt, poate tocmai pentru a evita evenimente sau… scandari nedorite.

Nu cred insa ca cineva se mai gandeste la asta dupa ce a avut parte de „Speak”, „Walk in the Shadows” sau „Warning”, cu tot tacamul de modulatii, solo-uri, schimbari de ritm si armonii vocale. Iar energia pe care o transmite La Torre e contagioasa, asa ca atunci cand vine momentul primei piese de pe noul album omonim, „Where Dreams Go To Die”, lumea o primeste cu aceeasi caldura.

Queensryche3

De fapt, atmosfera este foarte calduroasa de la inceput pana la sfarsit, iar acesta e meritul celor care, chiar daca nu foarte numerosi, canta versurile, aplauda, striga din rasputeri si ii fac pe membrii trupei sa nu regrete aceasta prima descindere pe plaiuri romanesti in noua formula.

Muzica se dezvolta firesc pe structuri progresive fara a fi demonstrative, coordonarea live marturiseste anii de experienta, momentul solo-ului/ duel intre cele doua chitare arata virtuozitatea pusa in slujba armoniei.

Este eludata cu buna stiinta perioada inceputa undeva pe la „Hear in the Now Frontier” si, desi astfel lipsesc momente memorabile ale muzicii Queensryche, arcul peste timp leaga „Empire” si „Operation Mindcrime” de noul avatar al acestor muzicieni excelenti. De altfel, piesa „Empire” declanseaza unul dintre cele mai mari valuri de entuziasm, iar la „Jet City Woman” publicul mai are un pic si explodeaza.

Noul album pare sa se integreze in conceptul artistic al trupei, astfel incat, desi nimeni nu poate contesta o anumita nostalgie, proiectul poate fi declarat in continuare valid. Asa se face ca timpul trece pe nesimtite si „Take Hold of the Flame” incheie inca un recital de mare frumusete. Cu sau fara Geoff Tate, Queensryche nu se rateaza. Si daca trupetii isi vor tine clasica promisiune si se vor intoarce, va sfatuim sa nu pierdeti nici voi ocazia sa-i vedeti.

Acceseaza o galerie foto vasta AICI.

Foto: Diana Grigoriu


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*