Reinventarea chitarei electrice la români

1.779 vizualizări

Invitația lui Nelu Brîndușan de a scrie ceva pt site-ul Maximum Rock mă onorează, mai cu seamă că mi-am început cariera de jurnalist muzical cu o revistă – „Rocker” – și după ce-am abandonat-o pentru radio-TV, am revenit să scriu la o alta – aceea a casei de discuri Promusic Production, care practic continua ceea ce făcusem și eu, la un alt standard (cu CD-uri promo încorporate, o altă calitate a tipăriturii, în fine). Bun, acum despre ce să scriu?, în epoca internet-ului în care teoretic poți găsi orice informație, să știi doar să o cauți… Păi despre ceva mai greu de găsit, care să și intereseze pe cineva.

Și uite-așa mi-am adus aminte de ce m-am lăsat eu de cântat – pentru o revistă care să-i ajute pe cei de-o teapă cu mine, întrucât imediat după Revoluție trupele rock din underground, la fel de multe ca și acum, nu aveau unde să cânte. La nivel de sindicate, organizatori ș.a.m.d. nu le băga nimeni în seamă, aceiași granzi de dinainte de 1989 făceau legea și după; absolut normal, în haosul acela postdecembrist, să te uiți după nume cunoscute, cu cotă, cum se întâmplă – bag samă – la orice criză, când te întorci spre valori. Primele numere ale revistei au găzduit și articole cu sfaturi tehnice pentru tinerii trupeți (Dan Teodorescu de la Octave, sunetistul Roland Panteli, Dan Buhăniță)…

rubrici tehnice in RockerCred că exact cu un an în urmă îl vizitam pe Nelu acasă, proaspăt revenit din spital după tragedia din Colectiv. Era primul căruia îi înmânam atunci un volum din seria „Timpul Chitarelor”, cel dedicat Clujului. Ca și RiCo și alții, Nelu avea și el un capitol în carte, la câte a făcut pentru rockul underground autohton, de la primele încercări când încă era membru în Faraon. La rândul său, lăsase cântatul pentru a-i ajuta pe cei de-o făptură și de-o seamă:)
Iar acest articol, că uite-așa se leagă toate, vine după noul volum din aceeași serie: „Cornel Chiriac și epoca Beat” transcrie povestea trupelor rock din anii ’60 (începuturile fenomenului, când i s-a zis rock & roll, beat, name it!)… Nume mai puțin cunoscute, pe care le-am investigat în ultimii 15 ani: Cometele, Olympic ’64, Roșu și Negru, Entuziaștii, Sfinx, Sincron, Sideral (Modal Quartet), Andantino, Modern Grup, Romanticii, Coral, Metronom, Venus, primele două Festivaluri Naționale de Muzică Pop (1969 / 1971), alte câteva titulaturi și mai puțin știute de prin Iași, Cluj, Brașov…

Firește, Cornel Chiriac (care a făcut atâtea pentru aceste trupe în anii aceia, ca și pentru marea sa dragoste – jazzul – oriunde s-a aflat), Phoenix și Mondial, formații despre care se știu atâtea, întrucât au lăsat înregistrări, pe de o parte, dar și pentru că au continuat să cânte, cum a putut fiecare. Dar mai sunt niște capitole la care țin foarte mult. Acelea despre cum au încercat cu toți instrumentiștii și soliștii (plus impresarii) să inventeze practic showbiz-ul rock în epoca comunistă.

Fiindcă până și în ultimii ani ’80, tot ce era ușor de făcut în lumea liberă, în Occident, se complica la noi, pentru că trebuia copiat cu ce aveai la îndemână, uneori se adapta, alteori se reinventa. Dacă astăzi găsești oriunde un instrument bun (bani să ai), o tabulatură, ca să nu mai zic de texte, partituri, lecții video, atunci așa ceva se dobândea după o adevărată aventură.
Coperta Timpul chitarelor BeatEu unul am apucat să cânt pe efecte (distors, în principiu) făcute de sunetistul și electronistul trupei noastre, Costache Răceanu (Dumnezeu să-l ierte, lui îi și dedic aceste rânduri, s-a dus în ianuarie, în primii ani ’90) cu circuite integrate beta A 741, ați auzit de așa ceva? Ca să nu bage brum, trebuia bine ecranate – așa am avut parte de o carcasă adaptată dintr-o cutie de seringă. Dar marele meșter era un tip Adrian Butoi, care pe lângă faptul că era un chitarist virtuoz, mai și manufactura astfel de efecte, unele – cred – inventate de el. Știu că Adi Ordean cânta pe un distors de atac făcut de el (înseriat cu încă vreo zece diverse alte efecte de la Boss, parcă), dar erau încă destui alți chitariști utilizatori, de la toate nivelele. La mare căutare era și delay-ul inventat de Butoi; nu știu cât e folclor și cât adevăr, dar am auzit că – după ce a ajuns în America – a patentat un astfel de efect.

Să cânți, în acei ani, de la jazz la rock, era o mare provocare. Doreai să-ți încerci puterile cu ceva preluări? Înregistrările nu erau la îndemâna oricui, membrii câte unei trupe (povestea regretatul mare pianist Marius Popp, printre alții) ascultau la radio piesa în cauză, organizați: unul transcria tema, altul basul, orchestrațiile… dacă mai erau și texte, apăreau atribuții în plus pentru reținerea strofelor, a refrenului. E clar că nu exista internet, iar cine punea mâna pe o broșură cu partituri era mare, uriaș!

Astăzi se pot cumpăra instrumente pentru toate gusturile și buzunarele. Mai vechi, mai noi, mai ieftine, mai scumpe… Atunci pur și simplu nu existau în comerțul socialist, au apărut într-un târziu, s-au dat pe sub mână, în fine… Chitarele reci (acustice) erau transformate prin adiționarea dozelor. Care se manufacturau – bucăți de magnet din vechile televizoare (ori din castile telefonice) erau înfășurate cu mii de spire de sârmă subțire de cupru (Corneliu Bibi Ionescu – Sfinx). Forma chitarelor electrice era proiectată pe un perete (folosind fotografii din reviste) și se obținea conturul câte unui instrument la modă (Val Popescu – Cometele, în curând TVR 3 va redifuza portretul său în cadrul emisiunii Remix). Și încă o paranteză pentru cel care în anii ’90, ajuns în San Jose, a participat cu câteva alte invenții de-ale domniei sale la realizarea calculatorului Pentium 2.

Boxele erau obținute prin fixarea difuzoarelor în cutiile rotunde de transportat pălării ale bunicilor (Sandu Arion – Sincron). O soluție ingenioasă pentru masca chitarelor electrice (de acoperire a circuitului electronic din interior): decuparea lor din capacele de WC de la Liceul Zoia Kosmodemianskaia (Dimitrie Cădere – Entuziaștii, un portret difuzat în toamnă de TVR 3). Același inginer care mai târziu, la Paris, a lucrat în brevetarea unor sesizoare de temperatură și presiune din puțurile de foraj petrolier (esențiale în procedeul de extracție).

Mai încoace în timp, în anii ’70, marele muzician Dan Aldea a cântat pe un prim sintetizator construit de basistul Bibi Ionescu prin tot felul de inginerii și adaptări năstrușnice; frecvența nu era stabilizată, depinzând de aceea a curentului de la priză, așa că se dezacorda tot timpul, cum povestea colegul de trupă Mișu Cernea. Și mai târziu, în anii ’80, claviaturistul Nicolae Sava (de la Accent, trupă faină de progress de la Tulcea, s-a reactivat în ultimul deceniu) combinase o orgă Vermona (mai știe cineva ce-i aia?) cu un generator de sunet de la laboratorul școlii unde preda, altă poveste faină pentru cei pasionați (sau pur și simplu interesați de sunete noi, de experimente).

chitara lui Calin Pop la muzeuTot în anii ’80, Marcel Breazu (Celelalte Cuvinte) construise chitare colegilor din elemente ale unor instrumente vechi, recalibrate. Cel mai interesant era de departe vibratorul chitarei lui Călin Pop, pentru care folosise un arc de pat (și se manevra invers față de cele originale:). Încă o mare provocare tehnică pentru rockerii orădeni – tobele lui Leontin Iovan. Nu avuseseră bani decât pentru un set normal (Tama, cred), cu premier, două tumuri, cazan, tobă mare. Dar au scos cercurile și capacele de rezonanță și în jurul lor au mai construit câteva tobe, din tablă, dacă nu mă înșel. I-am auzit live cel puțin o data, în Teiul studențesc, și am jurat că tobele făcute au sunat la fel de bine ca cele originale…

Un alt capitol, împărțit între volumele Cluj și Beat, este datorat chitaristului Sorin Tudoran (Chromatic Group), care la rândul său a avut diverse adaptări de instrumente, celebre fiind stațiile și boxele Marshall – Tudoran (au mai prins unele semnate Vasca în anii ’80, chiar nu știu povestea acestora)… Sorin a plecat dintre noi în urmă cu câțiva ani, luând cu el, dacă ați citit cartea, teorii proprii despre evoluția sunetului live din vechime, dar și din viitor. Tot din zilele noastre, nu pot să nu pomenesc fie și în treacăt de un mare chitarist de jazz al nostru, acum la Toronto, care își construiește instrumente după bunu-i plac (în curând portretul său va fi difuzat de TVR 3).

Dan Ionescu - Toronto si o chitara gandita de elBref, îmi doresc ca măcar în 2017 să pun la cale un documentar pe care îl pritocesc de ani de zile, despre reinventarea chitarei electrice la români, episoade sunt încă destule. Din goana calului, îl mai pomenesc aici pe Alecu Rădulescu (Cvintetul Mamaia vă spune ceva?), profesor la Berklee, care era filmat la un moment dat la celebra școală de muzică de la Boston experimentând primul synth de chitară de la Korg.

Iar marea mea plăcere va fi un post scriptum în care să investighez personal un fapt necunoscut, citat deocamdată în volumul despre epoca Beat. Este cazul unui inginer român care a patentat la 1930, în Franța (unde a studiat), doza electromagnetică. Beneficiind de îmbunătățiri ulterioare, invenția sa a constituit baza pentru fabricarea instrumentelor electrice – chitara, basul, vioara și așa mai departe. Știut-au oare pionierii noștri într-ale rockului că ceea ce s-au chinuit ei să reinventeze a plecat de la un român? De unde și un exercițiu de imaginație pe care îl propun celor interesați: Cum ar fi arătat muzica nouă fără acele instrumente electrice? Dar rockul?
Povești adevărate, dacă vă interesează revin:)
Doru „Rocker” Ionescu
Mad Max Rocker - figuratie

Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*