Rock The City: Impresii subiective si selective

180 vizualizări

Cred ca in zilele acestea cele mai multe eforturi ale jurnalistilor, ba chiar si ale cronicarilor, daca vor fi ramas dintre acestia, este sa gaseasca fraze si cuvinte potrivite pentru a descrie caldura care ne-a coplesit pe toti: molesind simturile, apasand gandirea, ducand spre punctul de fierbere zilele amortite in care, pentru unii, agresivitatea actiunilor este invers proportionala cu dinamica mentala. Asa ca Rock the City 2012 nu face exceptie. Festivalul este dominat de acest soare ucigator care ingreuneaza sarcina tuturor: trupe, organizatori, spectatori.

Totusi terasa din incinta festivalului, care ofera o mica oaza de umbra, se umple de la bun inceput, mai repede decat spatiul din fata scenei aflata in plina bataie a soarelui, fara niciun loc de refugiu. Ajung destul de tarziu in prima zi, la timp ca sa prind recitalul noii incarnari a unuia dintre grupurile ce au marcat in chip eclectic si original peisajul muzical autohton in anii nouazeci. Nu ma voi apuca sa plang dupa vremurile vechi – ar fi de-a dreptul rizibil, tinand cont de numele trupei – insa cand vad astazi Timpuri Noi tristetea se imbina cu melancolia. Cu toate schimbarile, trupa suna inca bine si daca ai rabdare gasesti usor-usor subtilitatile din spatele compozitiilor unui chitarist care a stapanit totdeauna arta de a scrie un cantec bun din doar trei acorduri. Dan Iliescu e surprinzator ca solist vocal, dar e clar ca stie sa-si faca treaba, desi lipsa timbrului… lipsa timbrului e cea care declanseaza tristetea, desi e doar un efect. Pentru ca dupa albumul auto-intitulat din 1994 si discul Unplugged ramas pana astazi cel mai bun de acest fel din rock-ul romanesc, Timpuri Noi a cazut intr-un manierism regretabil, atat la nivel conceptual cat si in privinta muzicii. I-am vazut in formula cu Artanuâ’ prin 2006 si, credeti-ma, nu mai aveau nimic de spus. Acum cameleonul muzical s-a metamorfozat inca odata. Cu Sabin Penea schimband chitara si vioara si Dan Iliescu cantand mai bine decat vorbeste, Timpuri Noi pare a fi una dintre trupele din noul val, caruia ii apartin Byron, Kumm sau Urma. Nu sunt mari asemanari stilistice – pentru ca una dintre caracteristicile acestui val este tocmai personalitatea distincta a trupelor – dar e o abordare asemanatoare: muzica fara limite, in care rock-ul se impleteste armonios cu tot felul de elemente ale muzicii secolului trecut. Muzica Timpuri Noi ramane simpla si directa, dar tocmai aceasta simplitate ii da posibilitatea unui rafinament de tip aproape jazzistic. Dar in acelasi timp totul pare intors intr-un underground ce nu e al sperantei, ci al unei intunecari a spectrului, marcat candva de vocea lui Artanuâ’. Pentru ca fara el, „Luca” sau „Stere” suna incomplet. Totusi, recitalul merita vazut si remarcabila mi se pare interpretarea mult mai sensibila decat pe varianta inregistrata a piesei mai noi „Tata”. Nota de melancolie e data de finalul in jurul caruia auzim ca „serbam iar Victoria”. Si te tot intrebi daca vezi vreo schimbare – si daca da, nu este oare oarba intoarcere spre sine?

Dupa atatia ani petrecuti impreuna, am ajuns la concluzia ca Celelalte Cuvinte sunt mai bine rostite intr-un spatiu inchis, in intimitatea data de ziduri, decat in aer liber. Inceputul concertului imi da dreptate, cu sunetul dispersat in excesul de volum care ne anunta ca „Asa e viata mea”.

Lucrurile se imbunatatesc incetul cu incetul, poate si datorita unui public dornic sa-si duca pe bratele pasiunii preferatii. Falsurile dispar, echilibrul intre voci este reglat de la pupitrul de comanda, astfel incat armonia sa nu se auda mai tare decat linia principala si parca te simti un pic mai putin instrainat. Am scris de atatea ori la superlativ despre Celelalte Cuvinte incat nu vad ce as putea adauga in conditiile unui set standard de piese, cu tot cu „Daca vrei”, „Fantana suspinelor”, superba desfasurare muzicala de pe „Un sfarsit e un inceput” si nelipsita „Iarba prin par”. Ovidiu Rosu apare inca odata pe scena ca violonist, mai tinerii admiratori ai fenomenului au o buna ocazie sa se umple de un aer de sensibilitate muzicala poetica din vestul tarii, dar, repet, lipseste intimitatea altor intalniri cu Celelalte Cuvinte.

In afara de faptul ca e asezat in plina bataie a razelor necrutatoare ale astrului diurn, locul de desfasurare a acestui nou festival e amenajat cu suficient echilibru, exact acel echilibru care le lipseste celor care se ocupa de volum, astfel incat urechile vajaie de la bun inceput, prinse in capcana intre decibelii revarsati indecent de pe scena si ecoul care readuce sunetul trecut al premierului la cateva fractiuni de secunda. In alte privinte, nu te poti plange. Desi destul de scumpe (apa 6 lei) – ca la mai toate festivalurile – de-ale gurii gasesti din belsug. Si de toate felurile, de la prea-nationalii mici pana la mancaruri vegetariene/ de post. Punctul principal de atractie culinara este taraba unor unguri care pe langa un delicios gulas mai gatesc si alte feluri ce oscileaza intre ciolan cu varza si diferite soiuri de fripturi, al caror miros e suficient ca sa te faca sa o iei razna. Daca vrei sa-ti faci si un tatuaj temporar, ai aceasta posibilitate, laolalta cu o multime de modele aplicate iscusit pe piele de talentati desenatori. Iar daca ai norocul sa fii si fotograf, te asteapta un cort cu umbra, apa, suc si bere.

In acest peisaj devenit cu atat mai placut cu cat soarele s-a retras pentru odihna de noapte, pe scena urca singurii alogeni ai zilei, germanii de la Heaven Shall Burn.

Si ce mai zgomot! Si ce mai harmalaie! Deathcore spune lumea ca ar fi, dar imbinarea de riff-uri destul de rare cu stopuri si pasaje cat se poate de sacadate la fiecare pas, plus o voce care alterneaza ritmuri hardcore cu un grunting death nu reuseste sa prinda forma, cu toate eforturile. Mult zgomot pentru nimic, cum spunea prietenul Will, asa ca dupa vreo cinci piese poti sa spui ca deja cunosti in amanunt trupa si nu ai ramas cu nimic. Sunt insa multi care par sa guste spectacolul de lumini si sunet, iar artistii sunt la randul lor multumiti de primirea facuta, asa ca nu vad niciun rost sa mai carcotim. Ne-am spus parerea, a bon entendeur, salut!

Daca intr-o zi de sambata, cand strazile toropite sunt pustii, intr-un colt al orasului bate insistent toba, se vede ca intr-acolo se misca ultimele energii de viata. Pasii grei te duc spre locul faptei, iar uscaciunea exterioara se cere alungata cu cantitati mari de lichid de toate felurile. Macar atat cat sa ai puterea sa te deplasezi spre scena unde canta niste bunici mai batrani era sa spun decat veacul, ei nu, nici chiar atat de batrani, dar oricum indeajuns pentru ca apelativul de bunici sa nu mai fie o metafora. Cu lupte glorioase evocate in versurile unui real „Heavy Metal Thunder” Saxon ia cu asalt scena, la 19 ani de la prima descalecare. Vocea lui Biff Byford marturiseste despre anii petrecuti pe drum, inflexiunile melodice s-au topit in mare parte, dar, pe cat poate, isi dirijeaza brigada de asalt aflata deopotriva pe scena si in fata ei. De fapt, in fata ei e impropriu spus, pentru ca aici se gaseste doar un grup de spectatori, cei care si-au platit privilegiul de a urmari spectacolul din Golden Circle. Pare-se ca de peste tot luam forme fara sens si fara fond. Aici mai mult decat in alte locuri, absurdul acestei impartiri se face simtit prin aceea ca, la mai toate recitalurile, intre cele doua categorii de spectatori ramane un imens spatiu gol, lucru neplacut atat pentru acestia cat si pentru cei de pe scena.

Altfel, prin vechi si nou, de la „Hammer of the Gods” la „Power and the Glory”, Saxon ne incanta urechile supraincalzite cu un heavy-metal traditional cantat dupa toate regulile genului. Putini par sa-si aminteasca de concertul din 1994, de vreme ce pana si Mr. Byford ne multumeste de cateva ori ca l-am primit atat de bine acum cand „suntem pentru prima data in Romania”. Publicul, rasfirat cum e, se arata destul de receptiv, indecis la intrebarea daca ar vrea sa asculte mai degraba „Crusader” sau „Wheels of Steel”. Are parte de amandoua si de inca niste reprize de Saxon, inainte ca trupa sa se retraga pentru a-si odihni oasele ostenite inaintea unei noi calatorii de prezentare a acestui nobil heavy-metal de vita veche.

Despre Lacuna Coil am mai avut ocazia sa scriu si de atunci nu cred sa se fi schimbat multe lucruri. Sub ochii si urechile noastre se infatiseaza aceeasi incercare de a imbina vechile sonoritati cu pretentii gotice cu un sunet ce se vrea modern prin inglobarea unor elemente ce merg de la alternativ la „core”. Cei sase canta corect, nu le vom contesta aceasta insusire, „Heavenâ’s A Lie” scutura praful de pe amintirile unora dintre cei care si-au pus candva nadejdea in frumoasa voce a Cristinei Scabbia, insa impactul expresiv este egal cu zero.

As spune ca e din cauza caldurii, dar mi-ar fi teama ca mint. Iar noile cantece nu atenueaza cu nimic aceasta impresie. De gustibus, doamnelor si domnilor, dar si gusturile se discuta atunci cand nu sunt determinate de temperament, ci de calitatea artistica.

Nu stiu altii cum sunt, dar eu ma bucur de fiecare data cand il vad pe Max Cavalera. Remarcam recent ca am fost la mai multe concerte Soulfy decat Holograf, lucru care in anii nouazeci ar fi fost de neimaginat – si nu pentru ca Soulfly nu se infiintase inca – dar acum e o nimica toata, mai ales ca nu ma inghesui prea des sa-i vad pe Dan Bitman si compania.

Fara menajamente intram intr-o atmosfera de razboi – „the final war, the antichrist and Jesus” – cu „World Scum” si cu basistul Tony Campos dublandu-l furibund la voce pe Max al nostru. „Open the circle pit!” Cu Soulfly povestea se repeta de multe ori la fel: pe albume auzi compoziti foarte bine articulate, cu nuanta lor tribala dublata de micile virtuozitati ale lui Marc Rizzo, un chitarist de clasa. In concert, daca sunetul nu e clar – si de cele mai multe ori nu e – tot ce se transmite e energia. Deci daca vreti sa stiti cu adevarat ce poate Max in zilele noastre, nu va apucati sa luati un live sau sa veniti direct la concerte. Acestea din urma au dezavantajul ca se adreseaza exclusiv celor care cunosc trupa si care vor sa se umple un pic de energia pe care o emana, fara a dezvalui prea multe, dincolo de riff-uri inabusite si o confuzie sonora din care razbat doar tobele si vocea. Insa baietii chiar canta, daca ii cunosti bine, observi. Domnului Cavalera ii sta bine in rolul de amfitrion, pentru care isi abandoneaza de cateva ori chitara, gesticuland si insistand mereu pentru acel omniprezent circle pit. Mi-e greu sa inteleg care e rolul bannerelor de intampinare pentru Machine Head ridicate spre o trupa careia nu ii sunt adresate – surpinse constiincios si de camere – dar se pare ca pentru Soulfly nu sunt ceva deranjant, iar pe oamenii din public nu-i impiedica sa topaie si sa urle pe „Refuse/Resist”. „Prophecy”, „Back to the Primitive” si „Seekâ’nâ’Strike” sunt marturii valoroase ale istoriei trupei, care isi gaseste radacini nu doar in ritmurile braziliene prezente prin momentul de percutie, ci si in Venom, trupa de pe tricoul lui Max, sau in Black Sabbath cu un „Iron Man” pe post de intro la „Intervention”. El gran finale e marcat de riff-ul de inceput de pe „Angel of Death” si de o imbinare a ritmurilor si temelor de pe „Jumpdafuckup” si „Eye for an Eye”. Cam grasut, cu rasta si foarte colorat, ca de obicei, Max ne paraseste incantat pana la o noua petrecere tribala.

Despre aceasta perioada a existentei Black Label Society am scris deja in cronica zilei a treia a festivalului francez Hellfest. Fiind in turneu, mari schimbari nu sunt de la un concert la altul, desi trebuie remarcat ca Zakk Wylde stie bine unde este si nu balmajeste nume de tari mai mult sau mai putin invecinate. In rest, dupa cum v-am povestit, concertul americanilor e o incantare, insa doar pentru urechile deschise catre metal-ul peste care folclorul american vechi si nou si-a pus o amprenta care-l face inconfundabil, plin de traire chiar si cand este repetitiv, cu ecouri de blues si rock clasic si totusi cat se poate de heavy.

Zakk improvizeaza nebuneste, aducandu-i impreuna pe Randy Rhoads si Chuck Berry intr-un potpuriu de impresii peste care vocea, chiar asa, greu audibila, toarna sare, piper si… whisky. Cum spunea si Alexandra Furnea deunazi, God bless your soul, man!

Cap de afis al acestei prime seri internationale, Machine Head isi merita din plin statutul, iar la ora actuala trupa grupata in jurul lui Robb Flynn este remarcabil inchegata si capabila sa creeze un spectacol rar intalnit in rock-ul contemporan. „I Am Hell (Sonata in C#)” deschide un bal al headbangerilor in care sunetul, comunicarea, muzica si transpunerea ei pe scena se imbina magistral. Dave McClain e o masina de batut la tobe in care se intalnesc furia thrash si balansul sincopat. Adam Duce, partenerul de cursa lunga al liderului, il ajuta cu vocea, in timp ce liniile sale de bas adauga forta si gravitate armoniilor lui Phil Demmel. Iar Robb urla – cu o mica decalare tonala pe prima piesa, dupa care isi revine deplin – canta, vorbeste si cucereste. „Locust” e deja un moment reprezentativ al fiecarui concert Machine Head, urmare a loviturii date prin cel mai recent album, in care trupa isi canalizeaza energia si experienta ultimilor ani. „Frumusetea muzicii e ca te face sa simti ceva intr-o lume care vrea sa nu simti nimic”, spune Robb intre doua glume si cateva racoritoare aruncate spre public.

Paleta expresiva este cat se poate de variata, mergand de la thrash pana la pasajele cantate clean, cu o tenta de Pearl Jam bine inglobata intr-un context mai agresiv. Fiecare piesa merita amintita, de la „Old”, si „Aesthetics of Hate”, trecand prin „Darkness Within”, cu chitara clean introducand meditatia ce da nastere muzicii, pana la „Halo” si, evident, nelipsitul „Davidian”. Publicul e incantat, insa impresia de lipsa de coeziune e data inca odata de acel gard despartitor, in spatele caruia, de altfel lumea traieste concertul ca in primele randuri. Odata cu lasarea noptii se remarca lipsa totala de lumina in anumite zone, lucru riscant atunci cand sunt atatia oameni laolalta. Din fericire nu sunt incidente majore, insa organizatorul ar trebui sa tina seama de acest lucru la editiile viitoare. Mai avem timp de gandire pana atunci, pentru ca seara s-a terminat cat se putea de bine – Machine Head ne-a umplut vara de metal!

Dincolo de orice factori subiectivi care pot determina viziunea fata de o anumita manifestare publica, cea de-a treia zi se umple de la bun inceput de acel element exterior care carcterizeaza ultimele saptamani de parca natura ar avea manifestari patologice. E din ce in ce mai cald. Si cum ne apropiem de sfarsitul festivalului, soarele bate astazi peste primele urme de delasare. Toaletele ecologice, altfel numeroase, raspandesc mirosuri pestilentiale pe care soarele nu face decat sa le potenteze. Noroc cu revistele de scandal care se pare ca au contribuit cumva la organizare, motiv pentru care peste tot sunt etalate numere cu vorbe de claca, mai putin neplacute la atingere decat la continut si inlocuind, de voie, de nevoie, hartia igienica.

In turneu de promovare pentru cel mai nou EP, „Stairway to Hell” batranii reuniti de la Ugly Kid Joe deschid poate seara cea mai lunga. Cu toate acestea, in mod surprinzator, poate nedorind sa o ia inaintea CD-ului ce va aparea pe 9 iulie, Whitfield Crane si compania nu canta nimic foarte nou. Publicul, venit oricum pentru piesele mai vechi, sau mai degraba pentru alte trupe, accepta sa intre in joc si se incalzeste cu un rock antrenant, heavy pe ici-colo si comercial cat cuprinde.

Solistul care acum mai multi ani canta alaturi de Ice T pe o piesa-imn Motörhead, „Born To Raise Hell”, coboara in public, spre vadita si neputincioasa nemultumire a bodyguarzilor. Care, in paranteza fie spus, au controlat intens si cam indecent lumea venita la festival. Una peste alta, Crane are dreptate cand vorbeste despre oamenii „trapped out there, behind the fence” si cum recitalul se incheie cu „Everything About You”, toti au motive sa-i pastreze o amintire placuta.

Despre Within Temptation am scris de curand, iar fata de Hellfest lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Din punctul meu de vedere, ramane aceeasi discrepanta intre asteptari si realizare, ca la vechea editie Artmania la care desi olandezii erau cap de afis, Anathema si My Dying Bride le-au fost mult superiori.

Desi e mai cald decat la Clisson, Robert Westerholt, Ruud Jolie si Jeroen van Veen par sa se mai fi trezit, asa ca domnisoara den Adel nu e singura care trebuie sa acopere scena. Interpretarea in sine e sustinuta de artificii, proiectii si o voce inregistrata la „What Have You Done”. Lumea pare multumita, pana cand un steag al Bulgariei isi face aparitia, strecurat de aceiasi insistenti vecini de peste Dunare pe care ii tot vedem la concertele de la Bucuresti. Pana la urma calmul se reinstaleaza tricolor pe umerii solistei, „Stand My Ground” si „Mother Earth” sunt, oarecum previzibil, printre cele mai bine primite piese si cui ii place poate sa se declare multumit. Pentru mine, seara inca nu a inceput.

Daca ar fi apucat sa imbatraneasca, nu cred ca Jim Morrison ar fi cantat ca Ian Astbury – desi timbrele sunt asemanatoare, dovada ca britanicul a dat cateva concerte cu The Doors – dar probabil ca ar fi semanat mult cu solistul vocal The Cult, cel care s-a plimbat prin public dupa concert, fara a renunta la blana din jurul gatului. Cu totii avem problemele noastre.

Vorbesc despre Ian Astbury pentru ca el este centrul unui recital despre care multi au spus ca a ratat contextul, dar care impresioneaza prin rigurozitate si consecventa.

Cum astazi publicul se coloreaza cu elemente ceva mai obisnuite cu birourile marilor corporatii si cu barurile de pe Dorobanti, reactia este amestecata. Pentru cei familiarizati cu muzica, „Honey from a Knife” sau „Lucifer” sunt piese de rezistenta ale unui angrenaj un pic desuet dar cu un farmec incontestabil. Sunetul este solid, muzica are aspecte monolitice, live se simte o experienta de ani indelungati. „The Wolf” se insinueaza cu instinct de vanator si dominator. Singurul lucru pe care nu-l are The Cult astazi este publicul propriu, desi afluenta fanilor care il inconjoara in timpul plimbarii pe Ian Astbury ar putea marturisi contrariul. Dar avea Jim Morrison, ca tot am amintit despre el, o vorba despre muzica si alte aspecte… Nu insistati, nu voi dezvolta, uitati-va la filmul lui Oliver Stone daca sunteti curiosi.

Cu un setlist considerabil, Evanescence reuseste sa miste coarda sensibila a celor veniti sa isi racoreasca un pic arsita cu o muzica a carei melancolie trimite mai degraba la o atmosfera tomnatica.

Amy Lee are capacitati de one-woman show, cu mainile alunecand gratios pe clape in timp ce vocea canta acele melodii care i-au facut faima. Imaginea isi are si ea doza de frumos delicat, cat sa completeze ansamblul nascut in jurul unor titluri ca  „Going Under”, „Weight of the World” sau „Lost in Paradise”. Instrumentistii sunt doar cei care creeaza cadrul necesari acestei desfasurari, undeva la limita intre ceea ce descris cu oarecare malitiozitate ar putea fi numit sirop, sau cant suav, cand cronicarul ar fi mai generos. „My Immortal” si „Bring Me Back to Life” sunt punctele culminante ale unei evolutii impresionante pentru admiratori si un pic neconcludente pentru ceilalti. Ar mai fi de vazut.

Dupa ce, ca si in ziua anterioara, sunetul a chinuit urechile cele mai sensibile, atat din cauza volumului cat si a unor neclaritati evidente, momentul mult-asteptat vine cu o imbunatatire evidenta si din acest punct de vedere. Iar Guns Nâ’Roses… Guns Nâ’Roses isi continua aceasta a doua tinerete, cu concerte cat se poate de lungi si cat se poate de reusite. De data aceasta nu scapam de intarzierile proverbiale ale lui Axl, dar rabdarea ne este pusa la incercare doar timp de treizeci de minute. Uitam totul odata cu imceputul exploziv care imbina „Chinese Democracy” cu melodii si amintiri mai vechi. Si daca „Estranged” este surpriza mereu reinnoita – o piesa care a trecut un pic in umbra, desi constructia si calitatea melodica o recomanda ca pe una dintre cele mai complexe din repertoriul Guns – lectia de compozitie hard-rock a anilor pe care ii traim se numeste „Better”. Axl e la inaltime, reusind mai departe sa faca o munca artizanala impresionanta cu vocea altfel destul de mica si capricioasa cu care l-a inzestrat Dumnezeu. Arta lui nu e ambitusul, nici tehnica arma lui, ci calitatea unei interpretari care stie sa-l puna mereu in valoare.

Publicul e in delir si primeste o rasplata artistica pe masura. „This I Love”, incadrata intre solo-urile lui Richard Fortus si DJ Ashba este o balada exceptionala, a carei linie vocala o ridica fara probleme la nivelul celor pe care le cunosc si strainii de rock veniti aici ca sa-si aminteasca o tinerete pe care de fapt nu au trait-o niciodata. Axl se aseaza la pian, rivalizand cu Dizzy Reed, pentru a se integra apoi in ansamblul muzical de pe scena in timpul unui „November Rain” presarat de scantei. Pata de culoare este data de preluarea dupa AC/DC „Riff Raff”, iar publicul ii rasplateste cu aplauze prelungi pe excelentii instrumentisti si pe maestrul de ceremonii care se intorc pentru un bis in care improvizatia si virtuozitatea se intalnesc fericit cu rabdarea („Patience”) si cu un Bucuresti transformat pentru cateva clipe in „Paradise City”.

Cu bune si rele, festivalul se incheie pe o nota optimista, ramanand ca impresiile – atat cele subiective ale autorului, cat si cele, la fel de subiective, ale celor prezenti – sa se imbine cu obiectivitatea data de decantarea in timp. Pana una-alta, cum Guns Nâ’Roses este o trupa de vazut, venita dupa atatea altele, memorabile sau oarecare, odata ce caldura s-a mai domolit si ne-a dat posibilitatea sa ne amintim ceea ce abia s-a sfarsit, vom spune inca odata ca totul e bine cand se termina cu bine.

(Paul „Slayer” Grigoriu)

O ampla galerie foto cu peste 260 de poze se poate accesa AICI.


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*