Rockstadt Extreme Fest (ziua 2)/13-16.08.2014, Cetatea Rasnov

121 vizualizări

A doua zi, tot calduroasa si insorita – doar e miezul verii, Sfanta Maria Mare – la capatul unui drum agale printre terase si rockeri deja in plina forma sau cu ochii inca mici de somn, dupa dispozitie si posibilitati, ajung in fata scenei la timp cat sa prind recitalul suedezilor de la Grandexit. Atmosfera se aseamana cu cea din ziua precedenta: ceva lume in fata, cate un jet binefacator de apa marca Andrei Irode, lume imprastiata pe situl festivalului. Multe nu schimba nici prestația trupei care tocmai se produce in fata noastra: ceva melodie, note multe, dar un rezultat final mediocru si cam lipsit de substanta. Ori n-oi fi intrat eu inca in atmosfera.

Si daca vorbim despre atmosfera, ei bine, cei de la Bloodway sunt specialisti la asa ceva. Cu un sunet clar – spre deosebire de cele de care vor beneficia in ultima zi de festival, pricinuit de acustica defectuoasa a cortului cu scena secundara – bucurestenii te cufunda de la primele note intr-o dispozitie meditativa. Construcția muzicala alterneaza intre panze sonore ce duc cu gandul la An Autumn for Crippled Children si riff-uri monolitice, bine structurate si usor de retinut, ca pe inceputul piesei „The Skeleton Key”. Vocea tipata in supra-acut completeaza compozitiile din care chitara se detaseaza ca un narator, cu construcții melodice libere si disonante expresive. Agresivitatii black i se alatura atmosfera invaluitoare a texturilor armonice „post” (metal, black, cum vreti voi) si creeaza un moment de mare frumusete. Doar tobele pe alocuri cam murdare aglomereaza inutil muzica pe alocuri. Daca arunci o privire peste biografia muzicala a solistului vocal-chitarist Costin Chioreanu, il vei vedea prezent in nenumarate trupe de-a lungul anilor. Singurul regret pe care mi-l pot exprima in acest sens este ca cel cu pricina nu zaboveste nicaieri prea mult. Nu-i rau sa fii argint viu, dar cred ca se cere de la o asemenea capacitate creativa si un proiect mai amplu, pe termen lung. Si marturisesc ca, dupa aceasta prima auditie, mi-ar placea ca acest proiect sa fie Bloodway.

Publicul s-a mai animat, desi valurile de caldura nu-l cruta. Pata de culoare cea mai interesanta a inceputului de zi este un rocker – pe care il voi tot vedea pana la sfarsit – care la Bloodway sta la vreo zece-douazeci de metri de scena si sare coarda cat tine recitalul. Ulterior acelasi va prefera activitatea sportiva sus-amintita si moshpit-ului.

Din pacate nu vad nici de data aceasta Roadkillsoda: programul se da peste cap din cauza intarzierilor (aflu la telefon ca multe drumuri, inclusiv Valea Prahovei, sunt extrem de aglomerate) si trupa e reprogramata pentru o ora tarzie. In schimb, dupa un pic de pauza, avem cu totii parte de Indian Fall.



Cred ca brasovenii sunt o trupa asupra careia trebuie sa te apleci acasa, in liniste, pentru a putea emite o judecata finala. In concert sunt foarte la obiect: death-ul cu luciri de black se imbina cu melodia, agitat
ia e si ea la cote maxime, cu moshpit, circle pit si ce alte cazane or mai fi pe acolo. Dar desi nu poti indica exact vreun lucru care sa nu-ti placa, viceversa e la fel de valabila. Indian Fall isi face excelent treaba, dar parca si-o face la fel ca multe alte trupe de gen. Nimic din ce rasuna de pe scena nu e spus pentru prima data – asta e oricum practic imposibil – sau intr-un mod atat de personal incat sa devina trasatura caracteristica a trupei. Oricum, public exista, mulțimea din fata scenei se mareste, sare si se agita, ba cere chiar si un wall of death. Solistul vocal Djeeckx il promite pentru mai tarziu, dar lumea nu mai are rabdare. Asa ca pe un pasaj in tempo mediu de pe „Impress Yourself”, cele doua laturi ale „zidului” se izbesc de parca ar auzi un blastbeat continuu.

God ar fi avut mult de castigat daca recitalul trupei ar fi avut loc dupa lansarea intunericului, dar si asa „barbarii” sunt la inaltime. Formatul de concert in aer liber le permite sa-si desfasoare tot arsenalul imagistic si coregrafic, ceea ce aduce un plus semnificativ conceptului. Pentru ca despre concept vorbim aici, unul elaborat in detaliu si aplicat cu talent si abnegatie.


Femei cu alura mai degraba celtica decat dacica scuipand flacari, iele, lupul-dragon – simbol al stramosilor – costumat
ii in care caracterul popular romanesc se imbina cu vechi ecouri migratoare: aceasta e fundalul pe care se desfasoara muzica. Si nici aici nu avem a ne plange, caci conceptul e coerent. Instrumentele vechi completeaza bine armonia chitarelor, ritmurile de hora se imbina cu riff-uri melodioase de doom si death, prezentul „Greuceanul” coabiteaza cu trecutul „From the Moldavian Ecclesiastic Throne”. Temele melodice se rețin si se fredoneaza, coloritul armonic e de efect, poate doar chitarelor nu le-ar strica mai multa variatie (tot) armonica, macar in directia preluarii dupa Tudor Gheorghe, „Au innebunit salcamii” (altfel singurul cantec din acest recital unde apare o oarecare lipsa de coordonare). Timbrul de bariton lui Costel „Castor” Lapusneanu se completeaza bine cu vocea aditionala a chitaristului Duddu, cu mentiunea ca din cauza unor probleme de sunet aceasta din urma are momente cand nu se aude. Per total, recitalul e o frumoasa reusita salutata ca atare de publicul parca la fel de numeros ca la Obituary!

Imi trebuie neaparat o pauza de respiro, asa ca ratez Mors Principium Est si ma intorc la lasarea intunericului, la timp cat sa vad recitalul Rotting C. Trebuie multa atentie, atunci cand metal-ul e imbracat in haina orchestrala, ca sa-ti dai seama cat e meritul celor de pe scena si cat al orchestratorului de studio. Cu alte cuvinte, sunt piese care suna excelent pe album, dar la care muzicienii live nu contribuie cu mare lucru. Asa s-a intamplat anul trecut la Septic Flesh: daca opreai banda cu orchestra ramaneai cu structurile simpliste ale unor chitaristi nici mai buni nici mai rai decat atatia altii. Limita e fina si la Rotting C., dar in cele din urma se poate spune ca trupa prezenta a nu stiu cata oara pe meleaguri romanesti inregistreaza in seara aceasta o reusita muzicala meritata.

Sunetul bun pune bine in evidența melodiile de o stranie frumusete ale orchestrei, peste care Sakis si compania se suprapun nu foarte complex, dar bine inchegat si punctand precis si expresiv momentele cheie. Cum trupetii rup un pic de romana, avem parte de saluturi in limba materna si –nu putea lipsi! – de „Cine iubeste si lasa”, cu sample-ul din cantecul Mariei Tanase si insistenta grecilor pe „taraisu’ sarpelui si pasu’ gandacului”. Vorba ceea, si ei, si Maria Tanase, „oameni botezați”. Imbinarea de modern, cu teme folclorice din diferite colturi ale lumii si old school (din perioada debutului „Thy Mighty Contract”) asigura un echilibru care face ca spectacolul sa fie foarte gustat. Si, o spun din perspectiva unuia pe care grecii nu l-au convins niciodata, chiar suna bine in seara aceasta.

Daca multora plasarea Katatonia intre doua trupe extreme li se pare neinspirata, parerea mea este ca tocmai aceasta alternanța asigura unui festival „aerul” necesar pentru a nu ajunge la saturatie. Dar cam aici se termina aprecierile – cel putin ale mele. O buna parte a publicului e cucerita. In mare parte feminina, dar nu exclusiv.

Lumina albastra invaluie scena pe care incep repede sa rasune compozițiile de rock alternativ pe suportul unui sunet (bun) de metal. Cam la asta se rezuma lucrurile. Pentru iubitorii finlandezilor, spectacolul este o incantare, in ciuda faptului ca Jonas Renkse este foarte adesea sub ton cu vocea, lucru audibil mai ales in momentele de armonie vocala. Altfel, piesele din ultima perioada incanta publicul pentru care au fost create si nu reusesc sa le spuna mare lucru celorlalti. Nici macar incursiunea scurta in perioada „Dance of December Souls” (ce-mi mai place albumul asta!) nu rupe vraja (sau blestemul?) unui prezent in care sub masca tristetii doom se ascunde o muzica numai buna de MTV.

Rafale de ploaie matura terenul festivalului si apa cazuta din cer devine constanta spre sfarsitul recitalului Katatonia. Lumea se adaposteste in cort(uri) sau sub acoperisurile terasei deodata suprapopulate. Se bea bere, se vorbeste tare, se schimba impresii. O supa calda e tocmai buna acum, desi frigul nu are nici pe departe dinții de care isi amintesc cei care au stat anul trecut pana la Primordial. Tricourile de la standuri flutura in vant, zona centrala din fata scenei se umple de noroi – buna ideea organizatorilor de a pune paie peste – dar nimic nu-i goneste pe cei veniți sa vada unul dintre principalele puncte de atractie ale Rockstadt Extreme Fest 2014: Behemoth. Unii (mai putini) sunt manati de curiozitate, altii (mai multi) de entuziasm.



La miezul noptii, intr-un intuneric strapuns de torte, Nergal si compania urca pe scena machiati si costumati ca slujitori ai unui ritual intunecat. Sunetul e ceas – desi, marturisesc, mie triggerele de pe tobe imi transmit un aer mult prea sintetic –, la fel si prestatia polonezilor. Inceputul si sfarsitul sunt marcate de piesele definitorii ale noului opus, „The Satanist”, iar intre suntem imbiati cu o incursiune in istoria trupei, de la „Christians to the Lions” pana la anticul „Chant for Ekzaton 2000”. Obiectiv, trupa e destul de greu de evaluat. „Varful de lance al metal-ului extrem”, asa cum spunea un material promotional? Nah. Morbid Angel, de la care polonezii imprumuta cate ceva la nivel de ritmuri si aglomerari de riff-uri, e la ani lumina inaintea Behemoth. (Sau, dat fiind contextul, ar trebui sa spun ani-intuneric?) Si dintre trupele mai noi, Nile da clasa la orice ora. Si totusi stropul de black-metal din death-ul modern si atitudinea sunt de nepretuit pentru popularitatea Behemoth. Trupa care suna inchegat, precis, la obiect, cu fiecare moment si miscare scenica puse la punct incat sa intre intr-un angrenaj de-a dreptul ingineresc. Muzica nu ma convinge, insa e cu siguranta executata pe placul tuturor admiratorilor. Cu furie si profesionalism. O prietena din public imi spune despre recital ca este „the sexiest thing ever”. Impresia este lasata de determinarea desavarsita cu care cei de la Behemoth isi prezinta crezul artistic.



Traiesc fiecare nota si fiecare vers cu o intensitate neclatinata. Si ca sa fie mai „nemteste”, incheie recitalul exact dupa plan, lasa instrumentele, saluta scurt si la revedere. Nu stiu daca Behemoth va ramane in galeria marilor nume din istoria metal-ului. Mi se pare totusi o muzica sablonarda. Dar onestitatea si trairea le asigura cu siguranta un loc in inima tuturor celor care se lasa fascinati de compozitiile polonezilor. Si care ii duc pe acestia pe culmile unui festival intre ai carui oaspeti de onoare se numara fara indoiala.

Urmeaza ultimul episod.

Citeste si:


O galerie foto vasta de la eveniment AICI.

Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*