Sabaton, Accept, Twilight Force / 11. 03. 2017, Arenele Romane, Bucureşti

1.393 vizualizări

Cu toate biletele vândute şi două trupe care acoperă cu cariera lor cel puţin două generaţii de rock, concertul din seara de 11 martie de la Arenele Romane se anunţă unul dintre punctele importante ale primăverii muzicale. Mărturie stă sala deja bine umplută la aproape o oră de la deschiderea porţilor. La casele de jetoane şi la standurile de materiale promoţionale se întind deja cozi respectabile şi între o bere şi un tricou, toată lumea aşteaptă începerea ostilităţilor sonore.

 

Twilight Force pare una dintre trupele sortite să-şi petreacă cea mai mare parte a carierei „în deschidere”. Suedezii merg pe reţeta folosită şi răs-folosită a unor compoziţii bombastice menite să exprime fantezii legate de eroi medievali, profeţii obscure şi dragoni, într-o variantă care aminteşte mai degrabă de Disney decât de vreo epopee serioasă. Sunetul te izbeşte de la primele note: partea orchestrală de pe „bandă” e dată la maximum, aşa că odată cu intrarea chitarelor haosul e total. Dar nu se pierde mare lucru. Aceleaşi ritmuri cu răpăitul constant şi monoton al dublei pedale, aceeaşi viteză fără conţinut a riff-urilor, solo-uri de chitară cu tone de note, multă viteză şi prea puţină inspiraţie şi, peste toate, o voce cu veleităţi, dar care repetă melodii parcă făcute la repezeală, cât să se rezolve acolo cumva, şi câte un moment în supra-acut menit să impresioneze… pe cine? De antrenant, scurtul recital al suedezilor e antrenant, dovadă că publicul se bucură, aplaudă, ţopăie, pe scurt, se încălzeşte. Acesta este şi rolul unei asemenea trupe, dar, dincolo de contextul din această seară, Twilight Force nu pare un nume despre care vom mai auzi curând.

Mulţimea se scurge spre ieşirea principală, unii pentru a savura o ţigară, alţii pentru o gură de aer… afumat. Un concert cu o asemenea afluenţă dă naştere mai multor întrebări despre eventualele modificări ce ar trebui să aibă loc în privinţa evacuării la Arenele Romane. Dacă de la ieşirea din cort până la gard faci şi un sfert de oră, o evacuare rapidă devine, în caz de nevoie, foarte problematică. În seara aceasta însă, slavă Domnului, nu există asemenea probleme, aşa că lumea se poate întoarce cuminte la o repriză zdravănă de furie teutonică.

Unii îşi vor fi pus întrebarea cum de cântă Accept în deschidere la Sabaton, dar acestea sunt aspecte de box office pe care le lăsăm în seama specialiştilor în timp ce ne bucurăm că, în fond, indiferent de ordine, avem parte de două trupe reprezentative. Omul de la butoane îşi face excelent treaba, aşa că încă de la „Stampede” avem parte de un zid sonor inexpugnabil. Şi e de ajuns o piesă pentru a înţelege cum rezistă această trupă de 41 de ani (!!!). Wolf Hoffmann musteşte de pasiune, iar îmbinarea focului interior cu o precizie autentic nemţească dă naştere unei maşinării de heavy-metal cum rar ţi-e dat să vezi şi să auzi. Toată lumea îl iubeşte pe Udo Dirkschneider, dar Mark Tornillo e excelent, iar prestaţia vocală şi scenică la peste 60 de ani îi face de ruşine pe mulţi colegi mai tineri care abia se târăsc. Albumele mai noi nu sunt neglijate, iar cântece ca „Stalingrad” au intrat fără îndoială deja în seria clasicelor, însă „Princess of the Dawn” pune publicul pe jar. Atacul chitarelor cu motivele tonale bine creionate armonic şi melodic – rezultat al audiţiilor prelungite de muzică clasică ale lui Hoffmann – şi secţia ritmică ireproşabilă străbat muzica germanilor de la „Final Journey” la „Fast As a Shark”, „Metal Heart” le dă ocazia fanilor să cânte la unison celebrul motiv beethovenian şi totul se încheie, firesc, cu „Balls to the Wall”. Rar se poate spune despre un concert că e în acelaşi timp exact ce te aşteptai să fie şi entuziasmant. Dar pentru Accept acestea par a fi etaloanele fireşti şi în această seară avem parte de încă o ilustraţie a longevităţii heavy-metal-ului.

CD-uri; viniluri; tricouri; hanorace; dopuri de urechi personalizate; ochelari de soare stil Joakim Brodén; acestea şi multe altele reprezintă arsenalul la mare căutare al celor care, orice ar spune unii sau alţii, sunt în linia întâi a războiului sonor din această seară: suedezii de la Sabaton. Volumul creşte – nu şi calitatea sunetului, inferioară celei de la Accept – , nerăbdarea sălii aşijderea. Intro-ul „In the Army Now” anunţă un spectacol exploziv, care deşi dedicat în mare măsură recentului „The Last Stand” începe cu o „antichitate”, „Ghost Division”, bun prilej pentru fanii vechi şi noi să cânte alături de trupă de la primele versuri. În spatele tobelor – bătute temporar în concert de colegul Daniel Sjögren de la Twilight Force – sunt proiectate filmări războinice, decorul marţial completează peisajul, dar ce sare în urechi din primul moment e excelenta omogenizare a vocilor. Fără a reprezenta o inovaţie în ceea ce priveşte armonia, pasajele de la refrene sau bridge-uri au parte de o suprapunere impecabilă de voci, mult peste ce auzim chiar la nume mai mari. „Sparta” şi „Blood of Bannockburn” continuă în aceeaşi linie, apoi comunicarea cu publicul se înteţeşte: Joakim Brodén a învăţat câteva cuvinte în română şi nu rămâne dator nici la capitolul glumiţe. Prezentarea celui mai nou membru, chitaristul Tommy Johansson, se transformă în schimb amuzant de replici şi culminează cu o altă întoarcere în trecut numită „Swedish Pagans”. Entuziasmul scenei şi al sălii nu ascunde cu totul caracterul oarecum repetitiv al compoziţiilor şi o uşoară senzaţie de monotonie. Totuşi, descoperită la vârsta potrivită, muzica Sabaton nu-ţi mai iese din sistem cu una, cu două. Şi o altă explicaţie a succesului acestei trupe este structura foarte pop a multor compoziţii, care rar ies din tiparul strofă-bridge-refren şi în plus sunt realizate cu acea măiestrie (suedeză, am putea spune, gândindu-ne la câţiva iluştri predecesori) a melodiilor cantabile. Sunt momente, pe piese ca „The Lost Battalion”, în care aceste compoziţii pop (subliniate uneori şi de modulaţia la terţă a unui ultim refren) îmbrăcate în armură metal devin cât se poate de transparente, iar caracterul fredonabil dublat de voce mai dură şi distors constituie reţeta unui succes de durată. Avem parte şi de un moment acustic, cu „The Final Solution”, iar la „Resist and Bite” Brodén pune mâna pe chitara căreia îi stoarce, ca glumă introductivă, riff-ul lui Eddie van Halen de pe „Beat It” (Michael Jackson). Grupuri întregi de spectatori cântă vers cu vers piesele vechi şi noi. Soldaţii în armură care apar la un moment dat pe scenă îşi au omologii la fel de hotărâţi în sală. Comunicarea cu cei de pe scenă e excelentă, iar bisul cu „Primo Victoria”, „Shiroyama” şi „To Hell and Back” marchează un final pe care toată lumea l-ar dori amânat. Despărţirea se prelungeşte momente bune şi e clar pentru toată lumea că Sabaton are în România un public care nu-i va da prea curând pe suedezi uitării.

 


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*