Slayer (partea a III-a). Anii cu Paul Bostaph

277 vizualizări

Anul 1992 aduce cu sine unul dintre cele mai delicate momente din cariera Slayer. Dave Lombardo incepe sa aiba neintelegeri tot mai dese cu colegii sai. In interviurile acordate in urmatorii ani, King, Hanneman si Araya declara ca marile probleme s-au nascut din dorinta lui Dave de a o lua pe sotia sa in turnee, de certurile si reimpacarile dintre cei doi, care ajunsesera sa fie porecliti „Ken si Barbie” si de impactul pe care aceste lucruri le-ar fi avut asupra calitatii unor concerte. Pe de alta parte, bateristul spune ca a dorit sa fie de fata la nasterea primului sau copil – lucru de care ii anuntase pe ceilalti cu noua luni inainte – si a refuzat concertele care ar fi avut loc in momentul respectiv. Rezultatul acestor conflicte este ca Dave Lombardo paraseste definitiv trupa in mai 1992. Daca Tom Araya pastreaza in interviuri si declaratii o atitudine critica, dar ponderata la adresa fostului sau coleg, Hanneman si King declara ca nu mai vor sa auda nimic despre „idiotul ala”. La randul sau, dupa o vreme, Lombardo declara ca „singurul cu care am avut probleme a fost Kerry King”. Dupa cateva ezitari, fara a fi convinsi de oportunitatea solutiei, membrii ramasi il cheama la probe pe bateristul grupului Forbidden, Paul Bostaph. Placut surprinsi de prestatia lui il angajeaza pe loc, iar rodajul noii formule are loc cu ocazia catorva concerte in Statele Unite si a aparitiei la marile festivaluri europene, inclusiv „Monsters of Rock”.


Paul Bostaph

Paul, care se declara fan al trupei, se straduieste – si reuseste – sa copieze stilul lui Dave pe piesele vechi. Prima sa aparitie pe o inregistrare este cea de pe coloana sonora a filmului „Judgement Night”, o serie de colaborari intre artisti rock si rap. Slayer inregistreaza „Disorder”, o combinatie intre trei piese The Exploited, „War”, „UK ‘82” si „Disorder”, alaturi de rapperul Ice T. Acesta devine ulterior unul dintre cei mai vocali aparatori ai trupei impotriva acuzatiilor de neonazism si rasism.

Dupa o pauza de patru ani, pe 27 septembrie 1994, Slayer lanseaza primul album cu Paul Bostaph la tobe, „Divine Intervention”. Pentru lansare, casa de discuri invita trupa la discutii, explicand ca vrea sa se ocupe in mod special de coperta si promovare. „Dar avem nevoie de un hit.” Membrii trupei raspund fara ocolisuri: aveti piesele, daca nu gasiti printre ele un hit aveti ghinion, fiindca altele nu va mai dam. Compuneti voi un hit si noi il inregistram.” Se pare ca a fost ultima data cand casa de discuri a incercat sa poarte acest gen de discutii cu Slayer.

Productia albumului este pana astazi un subiect suparator pentru Bostaph, King sau Araya. Chitarele raman prea in spate, ceea ce creeaza senzatia de lipsa de substanta a sunetului. Cu toate acestea, „Divine Intervention” urca pana pe locul 8 in topul Billboard 200 si ajunge disc de aur in Statele Unite si Canada.

De data aceasta sunt lasate cu totul in urma versurile cu povestiri satanice si se opteaza pentru reflectarea laturii intunecate a vietii de zi cu zi. Multe dintre textele albumului sunt inspirate direct din lucrurile citite in ziare sau vazute la televizor. Pentru ca, dupa cum spune Tom Araya, „realitatea e mai infricosatoare decat orice ai putea inventa.” Albumul este destul de variat din punctul de vedere al formei si tempoului pieselor. Sunt structuri narative („Killing Fields”) sau piese violente, cu tenta hardcore-punk, pasaje lente, ca cel de pe „213”, dar tot aici intalnim singura piesa Slayer cu o microstructura ce include o uvertura in care sunt expuse toate temele ce se vor regasi ulterior in desfasurarea cantecului („Divine Intervention”). Stilul lui Paul Bostaph este si el mai non-linear, mai fragmentat decat al predecesorului, dar pastrand asalturi sustinute ale celor doua tobe mari. Pe „Dittohead” Araya preda o reala lectie de dictie la viteza ridicata, iar pe „Divine Intervention” urca intr-un registru acut pe care-l sustine aproape pe toata piesa.

Interesul solistului vocal pentru criminali in serie se manifesta pe pseudo-balada „213”, un cantec de iubire bolnavicioasa inspirat din faptele asasinului psihopat Jeffrey Dahmer, al carui numar de camera da titlul piesei. Dar alte versuri nu se refera la cazuri punctuale, ci incearca sa desluseasca modul de gandire al mintilor criminale. Hanneman revine cu un text despre un lider nazist, de data aceasta generalul SS Reinhard Heydrich, creatorul asa-numitei „solutii finale”. „Circle of Beliefs” ilustreaza viziunea atee a lui King asupra religiei in general si a propagandei religioase in special, „Divine Intervention” pare o meditatie inspirata din disperarea lui Cioran, fara a exclude posibilitatea credintei, in timp ce „Dittohead” este singurul text politic al lui King. Aici se vorbeste despre sistemul legislativ lax care le permite multor criminali sa scape folosindu-se de micile portite de scapare ale sistemului de drept. Unii cronicari au interpretat eronat finalul textului ca sustinand „anarhia administrativa”, cand de fapt descrierea dura a acesteia e o critica vehementa. De altfel, King si-a lamurit punctul de vedere in multe interviuri in care s-a aratat adept al principiului „lege si ordine”. Piesa este inspirata din emisiunea TV a realizatorului american conservator Rush Limbaugh. Intr-un interviu in care se declara adept al unor idei conservatoare, chitaristul Slayer mai explica: „N-am avut toate oportunitatile in viata. N-am avut burse. Dar n-o sa ma auzi batand campii despre cum sunt obligat sa stau in sant. Mi-am miscat fundul si am facut ceva cu viata mea. Asta inseamna sa fii american, nu sa stai in fund si sa-i lasi pe cei bogati sa plateasca pentru tine. Inseamna sa-ti misti fundul si sa faci ceva.”
Coperta albumului este realizata de artistul Wes Benscoter, iar inauntru poate fi vazut un fan care, printr-o tehnica speciala, si-a taiat numele trupei pe antebrat, rezultatul urmand sa fie un fel de tatuaj-cicatrice.  In acelasi timp, „Divine Intervention” marcheaza pentru Kerry King momentul unei schimbari radicale de infatisare: in locul parului lung, dar din ce in ce mai rar, chitaristul va afisa de acum incolo stilul skinhead care i-a devenit intre timp caracteristic.

In ultima parte a lui 1994 Slayer pleaca in turneul European Intourvention alaturi de Machine Head, trupa al carei prim album, „Burn My Eyes” este foarte apreciat de Hanneman si compania. Seria de concerte continua in 1995 in America, unde celor doua trupe li se alatura Biohazard. Ultimul spectacol, din Mesa, Arizona, este filmat si lansat sub forma de caseta video cu titlul „Divine Intrusion”. Pe una dintre ultimele piese, Chris Kontos si Rob Flynn de la Machine Head urca pe scena alaturi de Slayer pentru a canta piesa Venom „Witching Hour”. Tot in 1995 Slayer canta la Monsters of Rock, pe un afis alcatuit de membrii Metallica, principalii amfitrioni ai serii, iesiti din studio pentru a-i ajuta pe organizatori sa tina festivalul in viata.

In 1996 Slayer lanseaza „Undisputed Attitude”, un album de preluari punk si hardcore cu trei piese originale. Intentia initiala fusese inregistrarea unor piese care „au facut Slayer sa fie ceea ce este” (Kerry King). Din acest motiv fusesera alese si preluari dupa Deep Purple, U. F. O.  sau Judas Priest si urma sa se aleaga si una The Doors, data fiind influenta trupei americane asupra lui Tom Araya. Pana la urma s-a ajuns insa la concluzia ca amestecul intre acestea si agresivitatea prelucrarilor punk/hardcore nu era potrivit si albumul a ajuns sa le contina doar pe cele din urma, compuse initial de trupe ca Verbal Abuse, D. R. I., Minor Threat, T. S. O. L. sau The Stooges si carora King si Hannemann nu se abtin sa le adauge cateva solo-uri distorsionate. Dintre cele trei piese originale de pe „Undisputed Attitude”, doar una este Slayer propriu-zis. „Canâ’t Stand You” si „DDAMM” (Drunk Drivers Against Mad Mothers) fusesera compuse de Jeff Hanneman pentru un proiect punk numit Pap Smear – alaturi de Dave Lombardo si Rocky George de la Suicidal Tendencies – care pana la urma nu s-a mai materializat. In schimb „Gemini” este un cantec lent si apasator, cu muzica scrisa de Kerry King si versurile de Tom Araya, din nou despre un criminal in serie, asa numitul „asasin zodiac”, niciodata identificat.
Nu foarte bine primit de presa si fani, albumul isi are partea lui de controversa. La sfarsitul piesei Minor Threat „Guilty of Being White”, Slayer adauga versul „guilty of being right”, care ii face sa ia foc pe cei care acuza trupa de rasism. King spune ca este vorba despre o gluma, dar oricum trupa nu se sinchiseste prea tare de zvonuri. Iar unul dintre motivele pentru care a fost inregistrat acest album este pentru a arata lumii ca trupele din noul val, ca Green Day sau The Offspring sunt orice, numai punk nu.

La scurt timp dupa lansare, Paul Bostaph, care pare sa vrea sa ia o pauza de metal, paraseste trupa pentru a se ocupa de proiectul sau The Truth About Seafood. Inlocuitorul sau este Jon Dette, care mai cantase si alaturi de Testament. Cu acesta in spatele tobelor trupa porneste in „Undisputed Attitude Club Tour” si canta apoi si la Ozzfest 1996. In aceeasi perioada cei doi chitaristi incep sa compuna material pentru un nou album, dar, conform lui Tom Araya, ceva nu functiona din punct de vedere muzical in colaborarea cu Dette. Cum Paul Bostaph tocmai se gandea sa revina la metal, Rick Rubin il suna si il convinge usor sa isi ocupe din nou locul parasit cu putin timp inainte.

In acelasi an trupa este data in judecata de parintii Elysei Pahler, o fetita violata si ucisa in mod salbatic de trei tineri satanisti care se declara fani Slayer. Dupa doua procese, instanta ii va declara pe muzicieni nevinovati in 2001.
In aceasta perioada iese la iveala si un conflict verbal cu Sepultura. Kerry King declara ca trupa braziliana ar trebui sa-si gaseasca propria cale si sa nu copieze Slayer la nesfarsit. Max Cavalera, infuriat, raspunde ca a venit vremea ca cei de la Slayer sa recunoasca superioritatea Sepultura, care si-a depasit fostele modele. In plus, Cavalera sustine ca Slayer incearca sa para hardcore si de aceea a lansat „Undisputed Attitude”, dar ca ramane o trupa cantonata stupid in metal. Toate acestea se vor dovedi o furtuna intr-un pahar cu apa si in cele din urma se va reveni la sentimente mai bune.

Este o perioada destul de gri pentru metal. Desi momentul de impact al primului val de grunge trecuse, rock-ul dur trece printr-un moment de criza, cu trupe destramate, albume mai putin inspirate si vanzari din ce in ce mai slabe. Iron Maiden fara Bruce Dickinson, Judas Priest fara Rob Halford sau Sepultura fara Max Cavalera, iata cateva dintre „simptomele” anilor â’90. In acest context, nici „Diabolus in Musica”, lansat de Slayer in iunie 1998 nu arata vreun semn al iesirii din impas. Albumul compus aproape in intregime de Jeff Hanneman este socotit de unii – printre care si Paul Bostaph – cel mai experimental produs Slayer, iar anumite publicatii nu se sfiesc sa-l catalogheze „nu metal”, dupa numele unui curent care nu mai are decat chitarele si acordurile de cvinta-octava in comun cu metal-ul traditional.
De fapt, desi sunt folosite acordaje mai joase, unele piese merg pe linia apasatoare si mai lenta, apar efecte vocale ciudate si sunetul e ceva mai modern, „Diabolus in Musica” e un album Slayer destul de obisnuit ca substanta, iar elementele formale noi nu aduc atingere riff-urilor clasice ale trupei, dar nici unei repetitivitati care tinde sa devina suparatoare. Versurile nu evadeaza din tiparele obisnuite. Araya este deranjat de textul scris de Kerry King pentru „In the Name of God”, dar in cele din urma accepta ca Slayer nu a predicat niciodata ce e bine si ce e rau, ca este vorba despre o forma de entertainment si ca membrii si-au acceptat mereu unii altora ideile.  Daca pe coperta de la „Divine Intervention” numele trupei nu apare deloc, pe cea noua poate fi vazuta pentru prima data un nou logo, care insa va disparea la fel de repede cum a aparut. „Diabolus in Musica” este totusi un album Slayer si unele dintre trasaturile care definesc trupa se gasesc si aici pe cateva piese, „Stain of Mind” sau „Point” fiind cele mai cunoscute. Totusi, pe termen lung albumul se va dovedi cel mai putin apreciat din istoria trupei.

In acelasi an Slayer colaboreaza cu grupul de electro Atari Teenage Riot pe o piesa pentru coloana sonora a filmului „Spawn” si inregistreaza o preluare dupa „Hand of Doom” a lui Black Sabbath pentru compilatia „Nativity in Black  II». Aceasta din urma este unul dintre rarele momente cand Tom Araya poate fi auzit cantand 100% nedistorsionat.
Urmeaza concerte dupÇŽ concerte care duc trupa peste tot in lume. De la „Diabolus on Tour”, Slayer canta doi ani la rand la Ozzfest, apoi participa la festivalurile „Tattoo the Earth” alaturi de Slipknot, printre altii (ulterior numele va fi „Tattoo the Planet”) si deschide pentru Iron Maiden in 2000, in cateva dintre concertele ocazionate de revenirea lui Bruce Dickinson.

La un an de la „Diabolus in Musica”, Slayer compune piesa „Here Comes the Pain”, folosita pentru o gala de wrestling si pentru o coloana sonora realizata pentru iubitorii acestui gen de spectacol. Un an mai tarziu, pe coloana sonora a filmului „Dracula 2000” poate fi auzita o noua compozitie, „Bloodline”. Intre timp, Rick Rubin – care oricum nu mai era decat un supervizor – ii anunta pe membrii trupei ca nu are timp sa lucreze la noul lor album si, in plus, se simte lipsit de inspiratie. La recomandarea lui este cooptat Matt Hyde, care lucrase deja la „Here Comes the Pain”. Acesta duce Slayer intr-un studio din Vancouver, al carui proprietar e Bryan Adams. Dupa ce „redecoreaza” spatiul de inregistrari cu o imagistica horror, cei patru incep sa lucreze la noul album, cu Hyde experimentand cu soft-ul sau preferat, Pro Tools. Paul Bostaph declara ca, fara a influenta direct compozitiile, concertele Slipknot le-au dat energie lui si lui Kerry si i-au stimulat sa fie creativi.

Dupa mai multe amanari din cauza copertei si a problemelor de mixaj, noul album Slayer, „God Hates Us All” apare pe… 11 septembrie 2001, ziua atacurilor de la World Trade Center din New York. „Ce dovada mai buna vrei ca Dumnezeul cuiva ne uraste?” avea sa spuna cu sarcasm unul dintre membrii trupei. Primul nume propus pentru album fusese „Soundtrack of the Apocalypse”, insa Tom Araya sugereaza ca acesta sa fie pastrat pentru un box set pe care trupa sa-l lanseze in viitor. „God Hates Us All” este un vers de pe prima piesa a albumului, „Disciple”. „Dumnezeu nu uraste pe nimeni”, declara Tom Araya, „dar e un titlu tare”. Kerry King, autorul celor mai multe texte spune ca de data aceasta a incercat sa iasa din zona satanismului, a dragonilor si a beciurilor intunecate si sa scrie lucruri ceva mai realiste, sa reflecte sentimente si stari prin care trec oamenii zilelor noastre. „Categoric am vrut sa aduc mai mult realism, mai multa profunzime. ‚Dumnezeu ne uraste pe totiâ’ nu e atat un vers anticrestin cat o idee la care multi oameni se pot raporta in viata de zi cu zi. Intr-o zi esti bine si deodata te loveste o masina sau iti moare cainele si te simti ca si cum in acea zi Dumnezeu te-ar uri.” Jeff Hanneman studiaza la randul sau criminalii in serie si incearca sa descrie procesele mentale ale acestora, unul dintre subiectele de interes ale lui Tom Araya. Acesta nu scrie singur niciun text pentru noul album si fiind intrebat de ce s-a intamplat acest lucru raspunde laconic: „Intreaba-l pe Kerry.” In fond, trupa functioneaza relativ democratic, iar cand unul dintre membrii are mai multe de spus, ceilalti raman in asteptare. Coperta noului album naste la randul ei controverse: o Biblie stropita cu sange si pe care cineva a scris „Slayer”. Kerry King nu e incantat – si-ar fi dorit ceva mai complex – iar casa de discuri pune pe CD o supra-coperta neutra pentru a putea vinde albumul in rafturile din fata ale magazinelor.

Din punctul de vedere al compozitiilor se revine la o colaborare aproape egala intre cei doi chitaristi. In schimb, la dorinta expresa a lui Hanneman, doar King inregistreaza partile ritmice, cum facuse, de altfel, pe cea mai mare parte a albumului precedent. „God Hates Us All” este unul dintre cele mai agresive albume Slayer, o lectie data „lupilor tineri” care pun accent mai mult pe violenta sonora. Veteranii thrash le demonstreaza ca poti fi agresiv fara sa neglijezi cantecele propriu-zise. Finalul de la „Disciple” este o demonstratie magistrala despre cum un riff elementar, de o simplitate scandaloasa, poate sa evolueze si sa capete o forta si o expresivitate greu de egalat. De altfel aceasta piesa cu potential de hit va fi prima din istoria Slayer nominalizata la premiile Grammy, la categoria „cea mai buna piesa metal”. Araya si compania pierd in favoarea lui Tool, dar oricum nu sunt foarte interesati de premiu. „New Faith” e o piesa de mare forta si cu linia vocala usor de tinut minte, „War Zone” are un impact devastator fara riff-uri memorabile, iar „Bloodline”, mai melodioasa, cu linia bolnava care ilustreaza versurile, devine una dintre cele mai apreciate piese din istoria trupei. Slayer se reinventeaza si revine usor-usor in prim planul scenei metal, dar ramane cu picioarele pe pamant. Intrebat daca asistam la o renastere metal, Araya declara ca presa creeaza aceste lucruri: spune ca metal-ul e iar la mare pret, iar cei care citesc cred acest lucru si dau fuga sa cumpere albume. Media incearca, uneori aceste lucruri functioneaza, alteori nu.

Atacurile din 11 septembrie 2001 pericliteaza turneul „Tattoo the Planet”, pentru ca multe trupe isi anuleaza zborurile si, la un moment dat, pe afis raman doar Slayer si Static X. Pana la urma Slayer merge mai departe si, in functie de tara, canta alaturi de alte trupe. Insa un pic inainte de Craciun, cand mai ramasesera douazeci si unu de concerte din turneul de promovare a albumului, Paul Bostaph paraseste din nou trupa, de data aceasta definitiv. Motivul invocat este o problema la cot care l-ar impiedica sa mai cante la capacitate maxima. Insa, dupa cum observa Kerry King, bateristul apare aproape imediat intr-o noua trupa, Systematic. In mai multe interviuri, unul dintre ele acordat publicatiei romanesti Maximum Rock (in curs de aparitie – n. red.), Bostaph spune ca pur si simplu nu mai era multumit de anumite lucruri din trupa. Fara a intra in detalii, bateristul declara ca a preferat sa plece decat sa se simta rau, insa este in continuare prieten cu fostii sai colegi si ii respecta enorm.

Pana una-alta, suntem la sfarsitul lui 2001 iar Slayer trebuie sa-si completeze formula. Este un nou moment delicat, iar alegerea pare sa se amane la nesfarsit. Insa turneul trebuie sa continue.

(va urma)

(Text: Paul "Slayer" Grigoriu)

Reamintim ca SLAYER va concerta vara aceasta in Romania, pe 4 iunie la Arenele Romane din Bucuresti!
Castiga AICI doua invitatii duble la concertul de la Bucuresti

Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*