Slayer (partea II-a) – De la explozie la maturitate

236 vizualizări

Intrebat care sunt albumele sale metal preferate, Rob Halford a numit fara ezitare „Reign in Blood”: „Ador albumul acesta. E un stil de metal care chiar imi place si ador atitudinea. Este foarte, foarte intens si puternic – e ca si cum ai asculta muzica in flacari.” Dar albumul inregistrat in 1986 in Los Angeles are admiratori dintre cei mai surprinzatori. Bryan Adams declara ca „Reign in Blood” este discul cel mai bun pe care l-a ascultat vreodata, in timp ce Tori Amos a realizat o prelucrare a piesei „Raining Blood” pe albumul „Strange Little Girls” din 2001. Desigur, dincolo de toate acestea, definitia thrash-ului si a metal-ului in general s-a imbogatit cu aceasta piatra de hotar, ramasa pana astazi etalon al muzicii extreme.

Impresionati de repetitiile si concertele trupei, Russell Simmons si Rick Rubin le propun tinerilor aspiranti sa scoata un album la casa lor de discuri, Def Jam Records. Jeff Hanneman e uimit de interesul manifestat pentru Slayer de un producator care pana atunci nu se ocupase practic decat de trupe hip-hop. Chitaristul isi aminteste ca era la randul sau interesat de Run DMC si LL Cool J, pentru ca rap-ul tocmai iesea la lumina si nu devenise inca „plictisitor ca naiba, cum e azi”.

„Reign in Blood” este deci prima experienta a lui Rick Rubin ca producator cu o trupa metal. Rezultatul este un sunet mult mai curat, de pe care dispare excesul de reverb si care le permite ascultatorilor, dupa cum spune Kerry King, sa observe ca piesele nu sunt doar foarte rapide, ci si corecte din punct de vedere ritmic. In acelasi timp dispar cantecele lungi de pe „Hell Awaits”, in favoarea unei expresii concise, cu putine repetitii si cu o furie niciodata egalata. Minimul de efecte folosite scoate in evidenta forta muzicii, cu notele clar audibile, cu riff-uri ultra-rapide sustinute de stilul cu doua tobe mari devenit definitoriu pentru Dave Lombardo. Vocea se aude la randul ei mai bine, fara rudimentele de melodie existente anterior, intr-un stil care duce la un nivel superior agresivitatea hardcore. Tot acum incepe sa se reliefeze ceea ce un confrate roman numea „dictia de logoped” a lui Tom Araya. Rarele pasaje in tempo mediu de pe „Angel of Death”, „Jesus Saves” sau „Raining Blood” nu fac decat sa ofere momente de respiro pentru viteza devastatoare a albumului ca intreg, un tavalug thrash ce se rostogoleste peste urechile lipsite de aparare ale ascultatorului. Durata scurta a pieselor face ca datorita celor 3 minute si 27 de secunde, dar si a structurii, „Postmortem”, de pilda, sa fie perceputa ca o piesa epica. Solo-urile, dar si unele riff-uri, incep sa se impregneze de atonalism si de aparitia unor scari micsorate pe care mai ales Kerry King le va folosi din ce in ce mai des.
Tot acest arsenal se desfasoara in mai putin de jumatate de ora. Odata incheiate inregistrarile, un Rick Rubin uimit ii intreaba pe membrii trupei: „Va dati seama ce scurt e?” Dupa momentul initial de surpriza, raspunsul vine firesc: „Si ce daca?”

Cel mai popular album de thrash este si unul dintre cele mai controversate. Columbia Records, pe atunci distribuitor pentru Def Jam, refuza sa vanda „Reign in Blood”. Motivul: coperta si versurile. Daca partea grafica, realizata de artistul Larry Caroll, il infatiseaza pe diavol purtat pe tron de o galerie intreaga de figuri din care fac parte si niste papi, textele cuplului Hanneman/King pastreaza mai putine referinte la temele satanice („Altar of Sacrifice”, „Reborn”) si se indreapta catre ucigasi, minti paranoice, scenarii horror. Nimic din toate acestea nu ar fi dus la fobia distribuitorilor daca nu ar fi fost „Angel of Death”. Piesa, una dintre cele mai bune compuse vreodata de Slayer, are un text scris de Jeff Hanneman despre medicul nazist Joseph Mengele, care isi facea experientele abominabile pe prizonierii din lagare. Desi textul e pur descriptiv, presa – in special cea din Germania – a sarit ca arsa si Slayer s-a trezit cu o noua eticheta: neonazism. De fapt, Jeff Hanneman colectioneaza obiecte din al doilea razboi mondial si a citit cateva carti despre Mengele. „Nu m-am apucat sa spun direct in text ca era un om foarte rau pentru ca – e evident, nu?” declara chitaristul. Dar piesa care incepe cu versul „Auschwitz, the meaning of pain” aduce un stigmat asupra trupei, in ciuda unui contra-argument de bun simt: din Slayer fac parte un chilian (Araya) si un cubanez (Lombardo). Dar membrii trupei nu sunt afectati de acuzatiile nedrepte, ba chiar se distreaza cu prejudecatile si in arsenalul imagistic Slayer apare destul de repede si un vultur asemanator cu cel nazist.

Distribuit oarecum pe ascuns de Geffen si fara a avea nici o piesa difuzata la radio, „Reign in Blood” este primul album al trupei care intra in top 200 al revistei Billboard, iar dupa cativa ani vanzarile ii vor aduce un disc de aur. Imediat dupa lansarea albumului, in octombrie 1986, Slayer pleaca intr-un turneu prin Statele Unite si Europa, numit „Reign in Pain”. Urmeaza o serie de concerte prin SUA, in deschidere la W.A.S.P. Publicul este frenetic, se formeaza acele celebre mosh-pit-uri care definesc concertele Slayer, in timp ce capul de afis, W.A.S.P., se alege cu huiduieli si cu fani parasind sala. Dupa o luna de concerte, nemultumit ca nu castiga destui bani pentru a-si asigura traiul zilnic, Dave Lombardo, proaspat casatorit, paraseste trupa. In ciuda insistentelor lui Rick Rubin bateristul ramane de neclintit si in locul lui este cooptat Tony Scaglione de la Whiplash, cu ajutorul caruia turneul este dus la capat. Dupa cum isi aminteste un apropiat al trupei, niciunul dintre colegi nu se mai intelegea prea bine cu Dave, dar toti stiau ca e bateristul perfect pentru Slayer. Iar ajutorul vine tocmai din partea sotiei celui in cauza, care il convinge sa revina in trupa.

Dupa mai mult de 20 de ani, Kerry King spune, amintindu-si de impactul imens, de aprecierile presei de specialitate si de influenta pe care inca o are albumul din 1986: „Daca ai lansa azi ‚Reign in Bloodâ’, nimanui nu i-ar pasa. A fost momentul potrivit. In thrash metal, la vremea aceea, nimeni nu auzise o productie buna pe un asemenea album. Au fost mai multe lucruri care s-au intamplat in acelasi timp.”
Aceasta perioada e marcata si de activitati oarecum paralele cu activitatea creativa care da linia de evolutie a trupei. Kerry King inregistreaza un solo pentru piesa „No Sleep â’Til Brooklyn” a trupei de hip-hop Beastie Boys. Conform declaratiilor chitaristului, solicitarea a venit de la Rick Rubin si i-a adus cateva sute de dolari, bani bineveniti intr-un moment in care membrii Slayer erau departe de a fi scapati de grijile financiare. In 1987, Rubin ii convinge pe membrii trupei sa inregistreze o preluare dupa piesa Iron Butterfly „In-a-Gadda-da-Vida” pentru coloana sonora a filmului „Less Than Zero”. Pana astazi trupa – in special Kerry King – detesta respectiva preluare, insa aceasta a fost una dintre primele piese Slayer difuzate la radio. Si una dintre putinele, pana in ziua de azi.

„â’South of Heavenâ’ e singurul album despre care am discutat inainte sa-l compunem”, declara Jeff Hanneman. Mai multi factori contribuie la evolutia surprinzatoare de pe albumul din 1988: tempo-ul este mai lent, vocea mai melodioasa. Dar „South of Heaven” e mai mult decat atat. Kerry King se casatoreste – mariaj care va dura putin -, se muta in Phoenix si trece printr-o perioada in care ii lipsesc inspiratia si, intr-o anumita masura, interesul. Pana astazi, albumul este unul dintre cele care ii plac cel mai putin din discografia Slayer. Nici Dave Lombardo nu e foarte incantat, desi productia lui Rick Rubin ii pune tobele in evidenta si scoate la iveala faptul ca, in afara de viteza devastatoare de pe „Reign in Blood”, bateristul e capabil sa creeze structuri ritmice complexe, momente succesive de tensiune si relaxare si, pe scurt, sa contribuie decisiv la definirea pieselor. Tom Araya, in schimb, e de parere ca „South of Heaven” e un album care, fara a avea impactul imediat al predecesorului, si-a croit in timp loc in inimile ascultatorilor, devenind de neocolit. Piesa-titlu, epica si apasatoare, da tonul unei serii de cantece pe care Tom Araya adopta un stil vocal mai melodios („canta prea mult”, cum spune Kerry King), cu structuri non-lineare si o tenta de heavy-metal intunecat. Albumul marcheaza primele contributii importante ale lui Araya la versuri. Practic, in afara de „Spill the Blood”, tematica oculta este abandonata in favoarea unei abordari concentrate in jurul temelor de razboi. In consonanta cu aceasta orientare este si singura preluare aparuta vreodata pe un album original Slayer, „Dissident Agressor” a lui Judas Priest. Daca pe „South of Heaven” Araya scrie cu un „realism apocaliptic” despre declinul lumii – cu trimiteri la pervertirea moravurilor, A Doua Venire si sentimentul iadului pe pamant – „Silent Scream” zugraveste in culori sumbre „strigatul tacut” al pruncilor avortati, iar „Mandatory Suicide” – cu tema memorabila –  descrie calvarul  soldatilor din linia intai. Pe „Read Between the Lies”, cu versuri scrise in colaborare de Araya si King se vorbeste despre coruptia asa-numitilor „evanghelisti TV”. Rick Rubin, analizand albumul, s-a mirat ca pe el nu apare niciodata cuvantul „Satan” si le-a recomandat membrilor trupei sa-l introduca undeva, de dragul imaginii. Asa s-a ajuns la ultimul vers al piesei sus-amintite: „You may believe it, but Satan wouldnâ’t lie”. Coperta, cu ecouri de Hieronymus Bosch si benzi desenate, sugereaza foarte bine atmosfera albumului, lenta apasatoare. „Ghosts of War” este singura piesa care aminteste intr-o anumita masura de „Reign in Blood”, in timp ce „Spill the Blood” este prima piesa Slayer care aduce de departe cu o balada.

In ciuda rezervelor exprimate de unii dintre membrii trupei si de fanii din aripa dura, „South of Heaven” este un succes comercial si de presa, ajungand mai sus in top-ul Billboard decat „Reign in Blood” si devenind, in acelasi an cu acesta, disc de aur in Statele Unite.

Sfarsitul lui 1988 si inceputul lui 1989 duc Slayer in Statele Unite si in Europa, unde isi promoveaza muzica in „World Sacrifice Tour”, alaturi de trupe ca Danzig, Motörhead sau Overkill. Proprietarii anumitor sali de concerte ezita sa permita organizarea spectacolelor trupei, stiut fiind faptul ca atunci cand dau de scaune unii fani nu ezita sa-si faca loc rupandu-le. Cu toate acestea activitatea live e cat se poate de rodnica, concertelor proprii de promovare adaugandu-li se si cele in calitate de trupa de deschidere pentru „Mercenaries of Metal Tour 1988” al celor de la Judas Priest.

Cum Rick Rubin se desparte de Russell Simmons si de casa de discuri pe care o conduceau impreuna, Def Jam, noul album Slayer, inregistrat la inceputul lui 1990, va fi primul lansat la noua companie a lui Rubin, Def American. Realizat in studio alaturi de co-producatorul Andy Wallace, „Seasons in the Abyss” este imbinarea ideala intre viteza de pe „Reign in Blood”, simtul melodic si piesele in tempo mediu de pe „South of Heaven” si tehnica instrumentala ajunsa la apogeu a membrilor trupei. Dincolo de piatra de hotar din 1986, multi fani si critici considera ca „Seasons…” este cel mai complet album Slayer – cronicarul printre ei.

„War Ensemble” este o proba de virtuozitate thrash, piesa furibunda cu ruperi de ritm si riff-uri care ilustreaza perfect starea de razboi din versuri, „Blood Red” sau „Skeletons of Society” imbina tempo-ul mediu, apasator, cu melodii vocale usor de retinut si fragmente de solo „umane”, tonale, imbinate cu tortura sonora a lui King, „Spirit in Black” duce furia de pe „Reign in Blood” intr-un context epic, „Dead Skin Mask”, cu tema sa variata si distorsionata pe tot parcursul piesei devine un imn metal, iar „Seasons in the Abyss”, cu pasaje clean, refren cantabil si riff-uri memorabile sintetizeaza in aproape 7 minute un album de forta si echilibru.

„Tom scrie versuri care au legatura cu realitatea, eu scriu versuri care nu au nici o legatura cu realitatea”, sintetiza Kerry King intr-un interviu contributia principalilor textieri ai noului album. Intr-adevar, chitaristul ramane pe coordonatele fanteziei intunecate cu „Spirit in Black” sau „Born of Fire”, in timp ce solistul vocal/basist duce textele Slayer tot mai mult in directia observatiei sociale sau a studiilor patologice. „Blood Red” vorbeste despre represiunea violenta impotriva demonstrantilor din piata Tien An Men, in timp ce „Expendable Youth” descrie realitatea dura a luptelor de strada dintre bandele de tineri din Los Angeles. Tot Araya este responsabil pentru introducerea in „arsenalul” liric Slayer a unui subiect ce va reveni tot mai des: criminalii in serie. „Dead Skin Mask” descrie delirul lui Ed Gein, celebrul asasin american care isi facea masti din pieile victimelor si care i-a inspirat si pe creatorii personajului de film Hannibal Lecter. Ca un detaliu inedit trebuie spus ca vocea de pe „Temptation”, cu simularea de ecou, a fost rezultatul unei greseli initiale a inginerului de studio, care a lasat doua piste suprapuse, dar a ramas asa dupa ce membrilor trupei le-a placut „accidentul”.
Albumul lansat pe 9 octombrie 1990 beneficiaza si de o premiera absoluta pentru Slayer – video-clipul piesei „Seasons in the Abyss”, filmat in Egipt, langa piramide, la putin timp inainte de izbucnirea Razboiului din Golf. In general clipurile erau o noutate pentru trupele de thrash. Daca Megadeth reprezenta exceptia cu al sau „Peace Sells… But Whoâ’s Buying?” din 1986 (clip al carui protagonist are un tricou cu… Slayer), Metallica isi lansasera primul clip, pentru „One”, abia in 1989. Conform revistei germane „Bravo”, pentru a nu sta ore in sir la granita, echipa Slayer i-a mituit pe vamesii egipteni cu tigari, whisky si reviste porno.

Succesul comercial al albumului este dublat de numarul foarte mare de spectatori care vin la concertele din turneul european Clash of the Titans, pornit in septembrie 1990, cu Slayer, Megadeth, Testament si Suicidal Tendencies pe afis. Relatiile reci dintre Slayer si Megadeth trec printr-un nou episod tensionat in momentul in care Dave Mustaine se opune initial prezentei grupului Suicidal Tendencies in turneu. Mare fan an albumului proaspat lansat „Lights… Camera… Revolution!”, Kerry King insista in favoarea celor de la Suicidal si are castig de cauza. In mai 1991 turneul se muta in Statele Unite, de data aceasta alaturi de Slayer si Megadeth cantand Anthrax si o trupa de deschidere surprinzatoare, Alice in Chains.
Suntem intr-un moment in care metal-ul cunoaste un succes fara precedent. Este vremea unor albume de exceptie si a recunoasterii cvasi-unanime, atat intre ascultatorii de rock cat si in presa muzicala. Albumul oarecum dezamagitor din 1990 al lui Iron Maiden, „No Prayer for the Dying”, nu impiedica piesa „Bring Your Daughter… to the Slaughter” sa devina primul (si deocamdata singurul) numar 1 al trupei in topurile din Marea Britanie. In plus, dupa doi ani apare excelentul „Fear of the Dark”. Judas Priest cunoaste in 1990 un varf de creativitate materializat in lansarea legendarului „Painkiller”, la fel ca Megadeth cu „Rust in Peace”. Dupa un an, in 1991, Metallica va iesi pe piata cu albumul care ii aduce consacrarea definitiva („Metallica”, cunoscut si sub numele „Black Album”, sau, in Romania, „Metallica â’91”), iar „lupii tineri” de la Sepultura vin cu succesorul lui „Beneath the Remains”, „Arise”, ultimul album death-metal al trupei. MTV difuzeaza in fiecare saptamana varianta Headbangerâ’s Ball prezentata de Vanessa Warwick, fara indoiala cea mai populara gazda a emisiunii. Si cu toate acestea, o privire ulterioara va vedea in acest moment inceputul declinului metal, ilustrat simbolic de prezenta pe scena Clash of the Titans a grupului Alice in Chains, reprezentant al scenei din Seattle, care va „fura” prim planul pentru o vreme.

Slayer isi sarbatoreste succesul prin lansarea primului album live propriu zis din istoria trupei, „Decade of Aggression”, in octombrie 1991. Discul contine material inregistrat in trei concerte din turneul Clash of the Titans. Membrii trupei nu inregistreaza chitare suprapuse in studio, preferand sa lase greselile din concert si sa pastreze mai bine atmosfera live. „Decade of Aggression” este in acelasi timp un album aniversar. Slayer intentiona sa-si sarbatoreasca cei zece ani de existenta folosind numele „Decade of Decadence”, insa Mötley CrĂĽe tocmai scosesera un best of… cu acest nume. Coperta albumului este o fotografie cu membrii trupei, iar instantaneele din interior ni-i infatiseaza pe cei patru de-a lungul intregii cariere, cu toate ca lipsesc imagini inedite de tipul celor de pe „Hell Awaits”, unde King si compania apareau, printre altele, alaturi de King Diamond nemachiat si de Michael Jackson.

Bine primit de public, „Decade of Aggression” marcheaza sfarsitul procesului de maturizare, dar si al unei ere din istoria genului. Metal-ul e pe cai mari in Europa, dar noile vremuri il vor pune la grea incercare. Slayer se pregateste de noi provocari.

Va urma

(Text: Paul "Slayer" Grigoriu)

Reamintim ca SLAYER va concerta vara aceasta in Romania, pe 4 iunie la Arenele Romane din Bucuresti!
Castiga AICI doua invitatii duble la concertul de la Bucuresti


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*