Sonata Arctica, Trooper, An Theos, Shifting Sands / 15.07.2015, Arenele Romane, Bucureşti

166 vizualizări

Numit „afterparty oficial” al Metalhead Meeting 2015, concertul Sonata Arctica nu se desfăşoară – din fericire! – pe locul festivalului încheiat acum o lună, ci la mult mai prietenoasele Arene Romane, care se umplu treptat pe măsură ce se lasă răcoarea serii. O seară destul de lungă de altfel, în ceea ce priveşte desfăşurătorul de trupe.

Participantă şi la festivalul mai sus amintit, Shifting Sands, o trupă „multi-regională” urmează, în linii mari, direcţia progresivă audibilă încă de la începuturile carierei. Rămâne însă impresia unui potpuriu stilistic, cu ceva agresivitate din partea secţiei ritmice şi solo-uri complexe. Vocea feminină, Daniela Oancea, este excelentă, însă ideea stilistică nu mi se dezvăluie nici acum. Shifting Sands încă se caută, însă remarc totuşi două puncte interesante ale prezenţei trupei – frumoasa baladă Dacă rămâi şi preluarea Nick Cave, As I Sat Sadly by Her Side.

O altă prezenţă extrasă parcă din festivalul trecut este tânărul şi entuziastul grup bucureştean An Theos, care continuă seria lungă de concerte menită să-l transforme într-o prezenţă familiară a publicului bucureştean. Şi pot spune că obiectivul este atins. Cei opt oameni de pe scenă, cu versuri inspirate de daci şi teme muzicale folclorice, insită pe teme uşor recognoscibile (Noaptea Sânzienelor, Prin viu grai strămosesc) sau prelucrarea reuşită după Ciuleandra. Mi se confirmă astfel ceea ce observasem deja. An Theos este o trupă bine definită, cu o certă calitate melodică şi armonică şi un punct de atracţie evident în vocea gravă, naturală şi excelent controlată a Laurei Mihăilă.

Ultima formaţie de deschidere este una dintre cele mai titrate trupe autohtone de metal şi nu cred să fie cineva prezent care să nu-i fi văzut vreun concert, fie el şi unul ca cel de azi – în postura de opening-act. Aşa că publicul ştie la ce să se aştepte de la Trooper, iar cei mai mulţi spectatori se alătură artiştilor în demersul muzical destul de îndelungat. Deşi dinamici şi comunicativi ca de fiecare dată, cu Balaurul în mare formă la chitară şi Coiotu pus pe un iureş al microfonului, spun cu părere de rău că de data aceasta nu mă convinge concertul lor – poate tocmai pentru că am văzut atâtea mult mai bune. Nu ştiu dacă de vină e setlist-ul orientat spre piese care nu m-au „mişcat” nici pe album (Voodoo, Anul şarpelui, Două roţi împreună cu Cristian Hrubaru, Liceu cimitir sau Zi după zi) sau faptul că solistul are o zi proastă pentru voce cu o dicţie cel puţin discutabilă (lucru văzut din plin la Scandal, superba de altfel O viaţă este prea mult, Solii turci sau una dintre preferatele mele, Vlad Ţepeş), dar dacă acesta ar fi singura reprezentaţie Trooper aş fi notat „şi altele”, atrasă poate numai de finalul cu spirite încinse – Încă o luptă (foarte rar cântată, semn că nu putem imputa lipsa de interes), Tari ca munţii şi Strigăt. O zi slabă la birou? Se mai întâmplă…

Aflaţi din nou în România, finlandezii de la Sonata Arctica ne promit un spectacol care să compenseze timpul scurs între întâlniri – mai ales că în 2014 au aniversat cincisprezece ani de la albumul de debut. Nu ştiu care e cel mai bun disc al lor, însă îmi amintesc cu siguranţă cum Ecliptica este cel care i-a impus dintr-un prim foc pe harta power metal-ului. Nu-i de mirare, pentru că, desprinsă de inspiraţia oferită de Stratovarius, Sonata Arctica a avut de la început toate ingredientele necesare – viteză şi melodie, riff-uri agăţătoare şi solouri melancolice de clape, versuri uşor de reţinut dar deloc banale, plus acel strop de autenticitate care să o diferenţieze de multe alte trupe de gen. Atenţie totuşi, nu este pentru amatorii de „greutăţi”, mai ales că unii cataloghează Sonata Arctica drept „pop”; însă o ascultare atentă arată că, deşi i-ai putea regăsi piesele la radio, metal-ul este acolo, bine construit şi efervescent. Iar în seara aceasta aflăm „pe viu” şi despre pasiunea pe care finlandezii o pun în muzica lor – White Pearl, Black Oceans şi X Marks the Spot dau tonul unei seri foarte variate. Compoziţiile prezentate în concert se bazează, pe lângă inspiraţia şi talentul din studio, pe echipa extrem de închegată: carismaticul solist Tony Kakko, dinamicul Henrik Klingenberg (activ şi în Silent Voices) cu clapele agăţate de gât, Elias Viljanen neobosit la chitară, Pasi Kauppinen la bas (relativ recent sosit în trupă, dar binecunoscut fanilor Silent Voices) şi Tommy Portimo în spatele tobelor – toţi extrem de energici, tonici şi în plină interacţiune cu publicul, fie că este vorba de momente rapide (I Have a Right, Blood) sau liniştite (Love, Tallulah). În plus, muzica pe care o dezvăluie este personală şi expresivă, mulată pe emoţiile umane, aşa că nu-i de mirare că spectatorii rezonează permanent, antrenaţi şi de simpaticul solist.

Pentru că vorbeam mai devreme despre primul album, am parte de o surpriză plăcută ce provine din reeditarea acestuia anul trecut; nu, finlandezii nu-l cântă întregime, aşa cum au făcut-o la un festival japonez din mai, dar în cea mai mare parte, şi piesele sale reprezintă jumătate de concert. Mă bucur extrem de mult să aud FullMoon, My Land, Letter to Dana (nu doar primul hit Sonata Arctica, ci şi prima compoziţie a trupei când a părăsit stadiul de cover-band), 8th Commandment, Picturing the Past, Kingdomfor a Heart, UnOpened şi, la bis, Destruction Preventer. Fără a le reproşa asta finlandezilor, constat totuşi că Sonata Arctica nu este o trupă de concert, în sensul că, deşi interacţiunea e la cote înalte şi cântecele pline de „cârlige”, acestea din urmă sună mult mai bine pe album, atât în ceea ce priveşte instrumentele, cât mai ales vocea. Compensează prin implicare şi atmosfera creată, dar asta nu-i suficient dacă esenţialul – muzica în sine – e deficitar. Abia la final de tot nu mai resimt acest lucru, prin The Wolves Die Young şi prin piesa care este poate cea mai bună alegere în concert – Don’t Say a Word. Două lucruri mai am de spus: sunetul este foarte bun şi de o intensitate ideală, dar mi-ar fi plăcut ca de data aceasta să nu existe împărţirea publicului pe zone, pentru că cea din faţă a fost, cu excepţia primelor rânduri, cam rarefiată.

Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*