Steven Wilson – 4½/ nota: 9

246 vizualizări
STEVEN WILSON este unul dintre cei mai importanți producători ai momentului, fiind probabil și cel mai titrat și apreciat artist britanic al ultimului deceniu. Cariera sa solo, care s-a distanțat enorm de realizările atinse cu Porcupine Tree (care continuă să fie în hiatus) sau cu Blackfield, este un triumf în adevăratul sens al cuvântului: pornită cu pași înceți odată cu lansarea albumului „Insurgents” (2008), continuată cu teatralul „Grace For Drowning”, apoi urmată cu teribilul fantasmagoric „The Raven That Refused To Sing (And Other Stories)” (2013), aceasta a atins punctul culminant cu cel mai bun și, după părerea mea, cel mai controversat album progressive rock al erei noastre, „Hand.Cannot.Erase” (2015).
Steven Wilson nu s-a oprit aici și a ținut morțiș să ofere publicului un album care să conțină efectiv finalurile complete ale precedentelor materiale discografice: este vorba de discul „4½”, lansat în data de 22 ianuarie 2016, via Kscope. Acesta cuprinde 6 piese care însumează ca durată 37 de minute. 4 dintre melodii au fost înregistrate odată cu „Hand.Cannot.Erase”, una este originară din timpul înregistrărilor pentru „The Raven That Refused To Sing (And Other Stories), iar a șasea melodie este o nouă versiune a piesei „Don’t Hate Me” din repertoriul formației Porcupine Tree, care a fost schițată inițial într-un live, ca apoi să fie finalizată în duet cu solista Ninet Tayeb în studio.

Primele patru piese acestui mini-album, sunt continuarea abordărilor muzicale post-moderniste ale albumului „Hand.Cannot.Erase”. „My Book Of Regrets” domină prin tonul „floydian” al chitarelor, în special în momentele solo ale piesei, dublate de riff-urile alerte ce poartă o amprentă clasică a stilului creat de Steven Wilson. „Hapiness III” este piesa în care domină o atmosferă unde depresivul luptă cu tonurile calme, pozitive ale măsurilor din timpul versurilor, iar „Year of the Plague” și „Sunday Rain Sets In” sunt două piese instrumentale, care seamănă foarte mult ca structură cu operele Opeth recente sau cu cele ale formației King Crimson din perioada „Court of the Crimson King”, datorită clapelor care își iau avânt în pasajele cromatice de note muzicale. „Vermillioncore” este și ea o piesă instrumentală, dar diferită de cele patru, deoarece este piesa continuatoare a albumului din 2013, „The Raven That Refused To Sing”. Puterea basului, pe care Steven Wilson nu omite să îl lase să se piardă în fundal, construiește o linie care progresează treptat, alături de riff-urile joase și agresive. Finalul adună într-un tot fiecare element care a compus această piesă și nu are deloc cum să dezamăgească. „Don’t Hate Me” este melodia de care povesteam mai sus, dar și favorita mea de pe acest disc. Steven Wilson a preferat să folosească în această înregistrare vocea solistei israeliene Ninet Tayeb, care dă un nou ton melancolic atmosferei dezolante generale și schimbă cu totul mesajul transmis. Solo-ul din final, aproape neschimbat, mi-a adus aminte foarte mult de cel pe care David Gilmour l-a creat pentru „Comfortably Numb”: este vorba de un solo care îți dă impresia că poate să continue la nesfârșit, nefiind limitat de un final fixat, neclintit.

„4½” este un album prea bine înregistrat: mixajul și mastering-ul sunt realizate profesionist, la standardele moderne pe care ar trebui să le atingă un album în 2016. Acest album este superb, fiind un material care continuă să demonstreze geniul unui muzician britanic care merită aplauzele din partea tuturor.


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*