Tarja / 03. 02.2017, Sala Palatului, Bucureşti

972 vizualizări

Carismatică şi talentată, Tarja şi-a depăşit de multă vreme statutul de „fostă solistă Nightwish”, ba chiar şi-a construit o carieră care, din perspectivă strict muzicală, ar putea rivaliza oricând cu a foştilor colegi. De data aceasta însă, turneul care o aduce la Bucureşti vine în urma lansării celui mai complet album al solistei finlandeze, „The Shadow Self”. Cu o relaţie bine cimentată cu publicul din România, Tarja vine în mijlocul unei ierni agitate şi ne aduce un strop de bucurie.

Seara este deschisă de britanicii de la Devilfire, o noutate totală pentru mai toţi cei aflaţi în sală. Şi nu-ţi trebuie mult să te lămureşti că băieţii, cel puţin deocamdată, asta sunt: un opening band, perfect pentru a trezi un pic publicul şi nimic mai mult. Hard-rock-ul destul de agăţător, după reţetă, păcătuieşte prin lipsa de autenticitate, iar prestaţia scenică se învârte în jurul unui solist vocal foarte tânăr, cu look ca la carte şi voce mai puţin.

Timbrul absolut comun devine uşor deranjant când multe dintre melodii sunt cântate evident sub ton. Probabil pentru a compensa absenţa celeilalte trupe care nu a mai putut ajunge pe scena Sălii Palatului, Alex Cooper, căci aşa îl cheamă pe respectivul, este cât se poate de vorbăreţ. Şi simpatic, nu-i vorbă, mai ales când se plimbă prin sală în timpul pieselor şi ne provoacă (zadarnic) cu un pic de umor britanic. Ne-a părut bine de cunoştinţă, dar să trecem totuşi mai departe.

După o scurtă pauză, în cea mai pură tradiţie a concertelor din Sala Palatului, cu lumini aprinse, discuţii cu cunoştinţe, un sprint la o ţigară şi altele asemenea, Tarja intră direct în miezul noului album, cu „Demons In You”. Parcă a îmbătrânit un pic din 2005, de când a urcat pentru prima dată pe această scenă, dar tot frumoasă şi dezinvoltă este. Uşurinţa cu care îşi interpretează partiturile vocale este dublată de o familiaritate cu scena dobândită de-a lungul anilor şi de excelenta comunicare cu instrumentiştii, dintre care basistul Kevin Chown iese în evidenţă de la primele note.

Finlandeza e parcă mai comunicativă decât oricând, iar publicul o înconjoară cu căldura obişnuită. Urmează o alternanţă de piese noi şi vechi, de momente liniştite şi prilejuri de ţopăială, până când ajungem la un moment mult-aşteptat, cel al medley-ului Nightwish. Şi ştiu că îmi voi atrage din nou replici mânioase, însă când Tarja Turunen cântă „Ever Dream” îţi dai seama că Tuomas Holopainen şi compania pot să vină cu trei Flo şi patru Anette şi tot nu vor mai obţine vreodată strălucirea pe care această voce a dat-o compoziţiilor lor. Un alt moment de vârf al serii este cel acustic, când chitara, clapele, basul şi violoncelul o acompaniază pe solistă într-o interpretare modificată a unor piese deja cunoscute (culminând cu „I Walk Alone”) care aduce cu ea un aer de şansonetă, parfum de folk, briză celtică şi chiar şi o vagă asemănare cu cântece de inimă-albastră de pe la noi.

Aplauzele nu contenesc, Tarja îmbrăţişează câteva admiratoare tinere şi nişte copii, primeşte flori şi îşi continuă recitalul, trece prin puternica „Victim of Ritual” şi ajunge la minunatul intro de pian care ne duce spre „Innocence”.

Personal, aş fi putut să ascult chiar mai multe cântece de pe albumul lansat spre sfârşitul anului trecut, însă cred că cea mai mare parte a publicului se poate declara complet mulţumită. Da, între Tarja şi România schimbul de energie şi dragostea comună pentru muzică rămân intacte.

Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*