Testament, Goodbye To Gravity, 9.7 Richter / 12.08.2014, Arenele Romane, Bucuresti

112 vizualizări

Adjectivele par insuficiente atunci cand trebuie sa descrii valul de caldura abatut asupra Bucurestiului pe 12 august. Soarele necrutator paralizeaza strazi si locuinte, pustieste parcuri si moleseste locuitorii orasului din al carui asfalt se ridica si mai violenta caldura. In acest cadru, la Arenele Romane se pregateste un eveniment care pentru unii este inca un concert de rock intre atatea altele, dar pentru multi dintre cei prezenti – tineri sau mai putin tineri – reprezinta una dintre cele mai importante „cantari” ale anului: TESTAMENT.

In fata unui public inca putin numeros – dezolant, am putea spune – pe scena urca 9.7 Richter. Bucurestenii au trecut de-a lungul timpului prin multe schimbari, dar au ramas fideli unui heavy-metal in care elementul traditional se imbina cu modernitatea. Asta daca e sa vorbim despre fisa tehnica. Altfel, in privinta prestatiei propriu-zise nu sunt prea multe de spus. Cu un solist vocal – Cosmin Aionita – plin de energie si amintind pe undeva de Joakim Broden de la Sabaton, grupul cu nume de cutremur deschide seara (era sa spun incinge atmosfera, dar nu mai e nevoie de asa ceva!) corect, placut, dar fara sa iasa in evidenta cu mare lucru. Piesele noi, ca „Sinner”, ce beneficiaza deja de un videoclip pot fi socotite antrenante, au refrene usor de recunoscut, dar in mare se mentin pe cai batatorite, nu au stralucire si zvac si nu ajuta trupa sa depaseasca statutul de „opening act”: placut urechilor la o bere, dar cam atat. Daca partea ritmica e destul de exacta, absenta unor virtuozi de care heavy-metal-ul are nevoie ca de aer se face auzita de la primele solo-uri, previzibile si simpliste. 


Exista insa
si fani care stiu versurile pe de rost, „Assassins” beneficiaza de o primire buna si totul se incheie cu o preluare decenta dupa „Heaven and Hell”, asezonata cu un strop de „Holy Diver”.

Urmatorii la rand sunt bucurestenii de la Goodbye To Gravity, care in existenta lor relativ scurta au reusit sa faca pasi importanti spre profesionalizare – probabil ca iesirile gen Summer Breeze sunt o experienta utila pentru orice trupa de la noi. Pentru prima data cu bannere, baietii aduc o schimbare radicala de la tonurile de chitara mai imbacsite ale predecesorilor la o claritate sonora si interpretativa.


Principalul responsabil cu latura carismatica este in continuare basistul Alex Pascu, chitarele imbina solo-uri cu ruperi de ritm si teme melodioase, in spate toba tine hangul. Parca doar solistul Andrei Galut nu e in cea mai buna forma. Isi executa cele mai multe parti corect, insa cumva vocea nu mai suna la fel de amplu ca de obicei, iar la unele pasaje armonizate e destul de audibil sub ton. Detaliile nu strica insa deloc ansamblul care se aude bine chiar din fata Arenelor, unde razbat clar piesele de acum familiare oricarui spectator al marilor concerte si festivaluri de la noi. Preluarea dupa Iron Maiden, „The Evil That Men Do”, are parte de ceva voci din public la refren, iar spre final un grup entuziast declanseaza si primul pogo al serii. Involuntar, cei de la Goodbye To Gravity sunt si artizanii unui moment vesel: un spectator trecut binisor de patruzeci de ani are impresia – din ce motiv n-assti sa zic suta la suta – ca pe scena e Testament. Asa ca de la prima piesa urla nemultumit „where is Chuck Billy?” Dupa o vreme omul isi da seama uluit ca nu-i recunoaste nici pe ceilalti membri, asa ca trece la „where is Eric Peterson?”, urmat de „where is Louie Clemente?” La ultima intrebare probabil nu i-ar putea raspunde nici trupetii din Bay Area, pentru simplul motiv ca bateristul respectiv s-a lasat de muzica prin 1993 si a mai avut o singura aparitie episodica in 2005. Distractiv ar fi fost ca in timpul recitalului Testament sa se gaseasca cineva sa-i urle lui Alex Skolnick „where is Vlad Telea?”

Faptul ca standul de materiale promotionale cu Testament este de departe unul dintre cele mai modeste vazute pe la noi e compensat din plin de un decor scenic fastuos care imbina coperta celui mai recent album, „Dark Roots of Earth”, cu mascota trupei din vremea „The Legacy”, revenita in prim plan in 1997. Dupa o asteptare din ce in ce mai incordata si umpluta cu scandari, publicul deja mai numeros il vede pe Gene Hoglan urcand pe scena, urmat imediat de ceilalti membri ai capului de afis. Si, dupa cum era de asteptat, recitalul incepe cu „when I say RISE UP.. you say war”.

Volumul mult prea ridicat – ca de obicei – nu reuseste sa sufoce pasiunea, forta si virtuozitatea care se fac auzite de la prima nota. Avem in fata un adevarat monstru thrash, intr-una dintre cele mai bune componente din toate timpurile. Chuck Billy („here he is, buddy”) a pus de-a lungul anilor multe kilograme, dar vocea i-a ramas la fel de sprintena, evoluand fara probleme de la urlete guturale death la timbrul care a fost de la inceput semnul distinctiv Testament si la cantatul melodios de pe inceputul de la „Dark Roots of Earth”. „The Preacher” ni-l arata pe Alex Skolnick plin de entuziasm, dubland mereu vocea principala si cu o agilitate interpretativa si scenica ce nu lasa sa se vada ca a lipsit o buna bucata de vreme din peisajul Testament. Prima parte a concertului e dedicata celor mai recente albume, cu „More Than Meets the Eye” si piesa dedicata fratilor de sange ai lui Chuck Billy, „Native Blood”. Sunetul de tobe e maret, iar Hoglan si Steve DiGiorgio alcatuiesc probabil un dintre cele mai bune sectii ritmico-armonice din istoria metal. Sa nu uitam ca cei doi au facut echipa si pe un album legendar, „Individual Thoughts Patterns” al lui Death.

DiGiorgio e pur si simplu fabulos prin felul in care reuseste sa armonizeze riff-urile thrash cu tot felul de artificii tehnice care presupun treceri printre tonuri si improvizatie, din toate nelipsind nici mici giumbuslucuri de virtuozitate care scot in evidenta stapanirea maiastra a tehnicii la ambele maini. Publicul e atat de incins incat la „Into the Pit” nici nu mai are nevoie de indemnul solistului vocal pentru a incinge un mosh de toata frumusetea. Daca Billy si Skolnick surprind placut prin tonus si prin zambetul intiparit parca pe chipurile lor, Eric Peterson uimeste prin modestie. Este practic cel care apare de cele mai putine ori in fata scenei. Isi face datoria cinstit, iar cine nu cunoaste istoria trupei n-ar putea ghici ca el e principalul compozitor din anii optzeci pana astazi.

Spuneam ca volumul afecteaza totusi din claritate. Se pare ca si pe spate exista probleme, pentru ca la „Practice What You Preach” Steve DiGiorgio dispare de pe scena cateva minute si se intoarce foarte nervos, scuipand pana la sfarsitul piesei in ceea ce pare a fi directia sunetistilor. Totul revine la normal odata cu cele doua piese de pe „The Gathering”, albumul inregistrat de Steve – prezentat unui public entuziast de solistul vocal – alaturi de Testament: „Riding the Snake” si „Eyes of Wrath”. Skolnick si Peterson dispar si ei cateva secunde in spatele decorului, dar primul se intoarce tot zambitor, iar al doilea isi continua nestingherit treaba. Atasamentul fata de „scoala veche” ne duce inapoi spre inceputuri cu „Over the Wall” si „Disciples of the Watch”, in timp ce finalul revine la compozitii mai recente: „D. N. R.”, „3 Days in Darkness” si „The Formation of Damnation” – cu wall of death, pene si bete aruncate si o despartire in urale si ropote de aplauze.

Trupa maestra in arta de a supravietui si de a integra mereu noi elemente intr-un stil cu pilonii altfel imobili, Testament ramane pana astazi un nume relevant al scenei metal. Cu regretul de a nu fi auzit nimic de pe atipicul dar excelentul „The Ritual”, trebuie spus ca americanii sunt o forta in concert. Si indiferent de mode si topuri, pentru un rocker adapat la izvoarele thrash, un eveniment care nu se rateaza.

O galerie foto din cadrul acestui concert poate fi accesata AICI.

Foto: Vladimir Gheorghiu


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*