U.D.O., Sevenfield / 17.11.2011, The Silver Church Bucuresti

128 vizualizări

Este U.D.O. inca un concert de bifat, ca sa poti spune ca l-ai vazut si pe asta, intre atatea glorii si foste glorii care s-au perindat la Bucuresti in ultima vreme, sau chiar un spectacol care sa merite efortul in sine? Intrebarea si-o pun doar – eventual – cronicarii. Pentru ca cei veniti la fata locului sunt fie batrani care-l asteapta pe rockerul teuton inca de pe vremea cand baietii din trupa de deschidere nu se nascusera, fie fani mai noi, dar la fel de devotati ai unui metal direct, autentic, sincer.

Despre Sevenfield se spune ca insusi domnul Dirkschneider i-ar fi ales pentru acest turneu. Nu va imaginati ca ar fi vreo copie Accept sau niste heavy-metal de scoala veche. „Fisa trupei” mentioneaza metalcore si desigur ca sunt elemente si de pe „strada” asta. Dar in mare as spune ca norvegienii canta un metal modern, cu elemente heavy, thrash si core, foarte bine inchegate si excelent redate live. Solistul vocal Robin Strand face usor trecerea de la pasajele tipate la cele clean, tipice genului, e foarte comunicativ si bine integrat intr-o structura muzicala ce-l face pe un prieten sa se intrebe: „Astia sunt copiii alora de la In Flames?” De fapt, aceasta dezinvoltura scenica reuseste sa cucereasca un public mai putin familiarizat cu asemenea sonoritati. Se vede ca oamenilor le place la nebunie sa cante, basistul Andreas Gulbrandsen loveste corzile cu degetele si sare in acelasi timp in toate partile, facandu-te sa te temi pentru integritatea fizica a celorlalti membri ai trupei, mai ales ca, din cauza tobelor, sunt cam inghesuiti pe scena. Piesele albumului de debut „Apperception” sunt proaspete, variate, fara a deborda de originalitate, dar marturisesc despre un potential interesant. Sevenfield isi primeste aplauzele asteptate si reuseste sa faca publicul sa strige, mai ales dupa ce baietii beau pe scena cate un paharel de tuica in cinstea tuturor celor prezenti. „Are you guys ready to see Udo?” intreaba basistul. Retoric, evident.

Pe scena apar doi bunici. Unul ar putea fi cel care-ti ia banii pe facturi de la ghiseu, celalalt, datorita costumului militar, aduce mai mult a vames la intrarea in vestul Europei. Daca nu i-ai recunoaste – sau cel putin pe unul dintre ei – si cineva ti-ar zice ca sunt niste legende heavy-metal, ai cadea pe spate de ras. Asta pana la primul riff. „Rev Raptor” e unul dintre cele mai reusite albume U.D.O. din ultima vreme, iar piesa-titlu e suficienta ca sala sa izbucneasca in urale parca fara sfarsit.

Vocea lui Udo Dirkschneider – despre care Sebastian Bach spune ca are „cel mai metal nume” – suna incredibil pentru cei aproape saizeci de ani. Din spatele parului odinioara blond, acum alb, si a unei burti respectabile, se iteste unul dintre cei mai energici muzicieni heavy-metal. Intelegi, cand il vezi, toata forta acestui gen muzical, toata onestitatea lui. Omul nu are secrete, ci doar un mod de viata si un stil de cantat. Cine vrea sa-l asculte e liber sa o faca, cine nu, nu, asta nu-l va impiedica sa mearga pe calea sa. Celalalt „bunic” e Stefan Kaufmann, fostul baterist din Accept, care insa la U.D.O. se ocupa de chitara. „Dominator” si „Thunderball” paveaza drumul catre o noua piesa de pe cel mai recent album, de data aceasta „Leatherhead”. Atmosfera e excelenta, publicul de asemenea. Se canta versuri, se scandeaza „Udo-Udo”, se aplauda. Bineinteles, nu pot lipsi cateva piese Accept, „Screaming for a Love Bite” fiind prima dintr-o serie mai lunga. Basistul Fitty Wienhold se apropie de varsta celorlalti doi veterani, in schimb responsabil cu solo-urile e mai tanarul Igor Gianola. Italianul si-a insusit foarte bine lectia U.D.O. si a devenit un membru de baza, care apare adesea in prim-plan, atunci cand maestrul de ceremonii isi ia cate un respiro. De la Accept, „Princess of the Dawn” pana la noul „I Give as Good as I Get” nu e decat o punte peste (multi) ani, urmata de momentul „aripii tinere”. Gianola isi incepe solo-ul pe scena, dar il continua in mijlocul publicului ce-l primeste cu caldura si ii face culoar. Micile momente de virtuozitate sunt imbinate cu pasaje spectaculoase, spre deliciul tuturor celor prezenti. Totusi, atractia principala ramane Udo Dirkschneider. Te intrebi de unde mai are atata energie si atata acuratete… in masura in care se poate vorbi de acuratete la stilul sau de a canta. Se vede ca isi dozeaza resursele, nu mai alearga ca alta data, mai dispare prin spatele scenei ca sa rasufle, dar muzical e ireprosabil. Plus ca totul e trait la maximum: fiecare refren, fiecare vers cantat de public, fiecare nota a chitarei, fiecare artificiu – ca atunci cand, in timpul piesei „Living on a Frontline” stramba din nas la fiecare pasaj improvizat de chitarist, pana cand acesta vine cu un pasaj din „Black Dog” (Led Zeppelin) si totul reintra in firescul piesei. Bateristul Francesco Jovino isi are si el solo-ul, insa unul dintre momentele cele mai asteptate vine cand Stefan Kaufmann incepe incet, constiincios, nemteste, „Metal Heart”. Iar mai incolo o sala intreaga canta fragmentul beethovenian din „FĂĽr Elise”, intr-o superba comuniune heavy-metal cu oamenii de pe scena.

Cele doua bisuri mai aduc cateva piese Accept („Iâ’m a Rebel” e un cantec compus inainte ca unii dintre voi sa va fi nascut, ne anunta simpaticul solist), dar si „The Bogeyman”, iar daca toata lumea se astepta ca spectacolul sa se incheie cu „Balls to the Wall”, U.D.O. ne ofera si un bonus, „Burning”. La toate acestea se adauga un sunet exceptional, cu un om in spatele butoanelor care stie exact sa dozeze volumele, sa bage un delay pe voce, sa se foloseasca de cate un efect. Pur si simplu e un concert care te umple de bucurie. E unul dintre marile secrete ale heavy-metal-ului, pe care mercenarii nu-l vor pricepe prea curand.

(Text: Paul "Slayer" Grigoriu, Foto: Iulian Georgescu)


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*