Ville Valo şi absolutul uitat al iubirii. Portretul artistului ca oglindă zdrobită

420 vizualizări

În vremuri care duc lipsă de poveşti măreţe de dragoste, este greu să construieşti un univers artistic bazat pe un sentiment ce pare să fi ieşit din modă. Zilele de glorie ale unor cupluri celebre ca Romeo şi Julieta, Lancelot şi Guinevere, Rick şi Ilsa („Casablanca”) sau Jay şi Daisy („Marele Gatsby”), au apus demult.

Este limpede…Secolului acestuia al nostru îi lipseşte acea dragoste mare, absolută şi dementă, care să îl definească. Pentru o inimă sentimentală, ultima sută de ani a fost foarte plicticoasă, în ceea ce priveşte savurarea artei ce tratează pasiunea, dorinţa şi căldura umană. Reprezentarea cea mai apropiată de un ideal desuet a fost filmul „Bram Stoker’s Dracula”, semnat de Francis Ford Coppola, în care iubirea sfâşietoare, marcată de metempsihoză, dintre Prinţul Vlad şi Mina avea ceva din savoarea absolutului uitat.

Bine că avem, totuşi, HIM. Formaţia finlandeză recuperează tropii înstrăinaţi ai dragostei „de-pe-vremuri” şi îi pune pe note, dând naştere unui idiom muzical care împărtăşeşte atât calităţile baladei gotice, cât şi pe cele ale cântecului de îngropăciune metal. I se spune love-metal, şi nu degeaba. Într-un veac care şi-a lăsat marile iubiri să moară, HIM îi grefează o inimă Frankenstein-ului rockului contemporan.

Am avut şansa să vorbim despre esenţa iubirii, natura ei absolută, despre idealism, mandale şi Sherlock Holmes cu însuşi creatorul love-metalului, Ville Valo, solistul formaţiei menţionate anterior cu atât de mult entuziasm. În momentul de faţă, HIM este în turneu prin Europa şi a cântat şi în România, la Timişoara, în data de 31 iulie 2015. Urmează câteva spectacole acasă, în Finlanda, apoi nişte show-uri în Rusia.

Ce legătură are metoda deducţiei utilizată de apreciatul detectiv fictiv cu exorcizarea cinismului? Cum va suna viitorul album, acum că HIM are un nou toboşar? Cum iau naştere metafore atât de frumoase despre sacralitate în absenţa credinţei şi de ce se vede Ville ca un străin, când nu e pe scenă? Aflaţi aceste lucruri, şi multe altele, din noul nostru interviu cu unul dintre cei mai fermecători şi inteligenţi frontmeni din rock.

Ville Valo of HIM
(Diana Pohl Photography)
 

În 2006 aţi susţinut primul concert în România şi, aproximativ un an mai târziu, aţi lansat „Venus Doom”, cel mai întunecat album HIM de până acum. De atunci, aş spune că aţi găsit „lumina de la capătul tunelului”, estetic vorbind. Discurile voastre au devenit mai luminoase, mai optimiste. Cum s-a petrecut această tranziţie?
Este o întrebare bună. Ca să fiu sincer, cred că fiecare album se distanţează, pas cu pas, de precedentul. Înregistrarea unui disc mai degrabă optimist devine motivul pentru ca formaţia să creeze un material foarte trist mai încolo. Este plictisitor să te repeţi şi să reiei ce ai făcut înainte. Am crescut cu tot felul de muzică, la fel şi ceilalţi trupeţi. Mai ales pe „Venus Doom”, am îmbrăţişat estetica old-school a unor formaţii ca My Dying Bride, şi toate cele asemenea lor care, după atâta timp, încă se află în topul meu. Nu cred că există un motiv anume, sau vreo decizie pe care am luat-o – de acum încolo, muzica noastră va suna AŞA. Cred că unul dintre lucrurile fermecătoare despre această formaţie este că încă încercăm să găsim echilibrul între iubirea noastră pentru sonorităţile vesele, optimiste, şi cele melancolice.

Fiecare dintre albumele voastre a avut o identitate precisă. „Tears On Tape” pare să fie cel mai eclectic, amestecând elemente din lansările precedente. Cum crezi că va suna follow-up-ul acestuia? Ce anume îl va defini?
Evident, schimbarea majoră este că avem un toboşar nou. Concertul din România a reprezentat al doilea nostru show cu el, aşa că încă suntem în „luna de miere”. Sunt sigur că acest lucru va afecta totul. Influenţele lui sunt diferite de cele pe care le avea Gas, chiar dacă amândoi vin din aceeaşi lume metal. Cu toate acestea, Jukka „Kosmo” Kroger este un tip excelent şi ne injectează cu energie pozitivă, proaspătă. Rămâne de văzut…Acasă, am pus cap la cap câteva idei, am în minte un schelet al pieselor, dar nu este nimic gata încă. Este greu de spus pentru că, de exemplu, mă trezesc luni dimineaţa şi aş vrea să fac un disc care să amintească de Type O Negative, apoi vine marţea şi mi-ar plăcea ceva influenţat de Turbonegro. Lucrurile se schimbă constant şi cred că este important pentru că asta înseamnă că nu suntem niciodată siguri de cum va suna albumul, până când nu e gata, ceea ce ne ţine în priză. Deşi lupta este constantă, este una plăcută.

Ai putea asemăna situaţia plecării lui Mika „Gas” Karppinen şi a cooptării lui Jukka „Kosmo” Kroger cu destrămarea unei relaţii de iubire mai vechi şi abordarea alteia, mai proaspete? Vi se frânge inima când urcaţi pe scenă şi e altcineva în locul lui Gas? Ce simţiţi?
Cred că este o provocare. Suntem prea bătrâni ca să fim trişti (râde). Gas a cântat cu noi mai bine de 15 ani şi a avut motivele lui pentru a pleca. Îţi trebuie curaj pentru a recunoaşte că inima ta nu se mai regăseşte într-un anumit loc. Nu ne-a frânt inima, dar ne-a întristat, însă este un gest pentru care eu l-am felicitat, deoarece este nevoie de putere pentru a-ţi schimba complet viaţa, şi nu dintr-un moft, ci ca urmare a unei situaţii la care te gândeai de ceva timp. Este o gură de aer proaspăt şi pentru noi şi este bine să mai schimbi lucrurile din când în când, indiferent de rezultat. Cred că toate obstacolele trebuiesc luate în calcul cu un final pozitiv în minte. Altfel, dacă ai fi dărâmat de orice piedică ce se iveşte în viaţă, n-ai mai putea să ieşi din casă. Cred că aceste provocări au apărut în drumul nostru pentru a fi depăşite, ceea ce este important pentru noi, ca formaţie şi ca indivizi, deoarece reprezintă un proces de creştere şi de maturizare.

HIM este o formaţie care e fie adorată, fie aspru criticată, fie venerată, fie înţeleasă greşit. De ce crezi că reacţiile la arta voastră sunt atât de paradoxale şi polarizează în asemenea măsură oamenii?
Venim dintr-o ţară bizară. Finlanda este un loc ciudat. Niciodată nu am plecat capul în faţa cuiva iar finlandezii sunt cunoscuţi pentru încăpăţânarea lor. Vor face ceea ce vor, fix aşa cum vor, fără compromisuri. Cu toate acestea, o asemenea atitudine nu este mereu ceva pozitiv. Cred că oamenii o găsesc fie frumoasă, măreaţă, fie total idioată. Apoi mai e şi faptul că lumea rockului este încă, dacă nu neapărat misogină, cel puţin foarte masculină, iar noi nu suntem Manowar. Ei au basistul cel mai rapid din lume, aşa că este clar că ai la ce să te aştepţi din partea lor. Cred că a vedea arta ca pe un sport este un lucru care caracterizează metaliştii. Muzicianul cel mai rapid, cel mai zgomotos este cel mai cool, viziune care nu prea are sens.

Este prea mult să spui că mulţi dintre criticii voştri vă ascultă în secret muzica şi plâng pe piese?
Este greu de spus. Mulţi metalişti adoră pop-ul dar metalul este catharsis fizic. Să cânţi ceva foarte dur, ca să îţi ţiuie urechile, este ceva frumos dar, la final, este doar o parte a lumii muzicale. Mulţi oameni spun că este bine să îţi cunoşti duşmanii, adică să asculţi muzică în toată diversitatea ei, să studiezi viaţa, în toată bogăţia ei, ca să fii capabil să alegi ce este mai potrivit pentru tine. Nu am fost niciodată de acord cu limitarea la ceva anume. Nu este bine să te pui într-un colţ specific, fie că vorbim despre muzică, politică sau orice altceva.

Să vorbim despre dragostea din „love-metal”. Sentimentul pe care îl evocă muzica voastră este unul absolut, idealizat. Este iubirea din poveştile clasice de dragoste, ca „Romeo şi Julieta” sau „Tristan şi Isolda”. Se regăseşte această percepţie absolută şi în viaţa ta personală, sau eşti mai degrabă cinic?
Cred că amândouă. Sunt un cinic idealist (râde). Consider că trebuie să avem cu toţii o doză de cinism sau de sarcasm, spune-i cum vrei. Este nevoie să fii capabil să te priveşti cu un anume tip de umor auto-ironic. Viaţa este ceva ce scapă controlului şi trebuie să te împaci cu asta. În acelaşi timp, asta nu înseamnă că nu poţi să ai idealuri sau nu trebuie să speri. Călătoria este mai importantă decât destinaţia. La fel este şi cu dragostea, durerea, suferinţa şi aşa mai departe. Eu am ceva ce numesc Metoda de Deducţie a lui Sherlock Holmes. Iei dragostea, iar versiunea ideală a acesteia este cea „dedusă” de tot rahatul din jur. Aşadar, încerci să elimini tot ce nu este important, să scapi de reziduurile ce înconjoară acel lucru crucial pentru tine, ca să vezi forma sa pură, ceea ce, data viitoare, te ajută să faci la fel, pentru a aprecia esenţa, sau cum doreşti să îi spui. De ce să cânt despre orice altă iubire decât cea absolută? Este ca meditaţia. Mandala mea este iubirea, ca să spun aşa. Este ceva pe care te concentrezi, te axezi pe forma cea mai pură ca să uiţi de tine şi de lumea din jur, ceea ce duce la escapism, ceea ce defineşte muzica, în forma sa cea mai frumoasă. Uiţi de problemele de zi cu zi ascultând orice fel de muzică iar, în cazul meu, acest proces a fost mereu cathartic. Să ascult muzică dură, sau considerată tristă, a fost întotdeauna un gest vindecător. Este ciudat, dar aceasta este magia muzicii. Nu ştiu de ce Black Sabbath îi face pe oameni fericiţi, din moment ce piesele sunt triste, melancolice şi întunecate. În mod logic, ar trebui să facă opusul.
{vimeo}54322509{/vimeo}
Referitor la elementul sacru din versurile voastre. Există foarte multe referinţe religioase în piese ca „The Sacrament”, „In The Nightside of Eden” sau „Heartkiller”. Este foarte interesant că recurgi la acest tip de metafore, mai ales că eşti ateu. Cum de ai această fascinaţie pentru simbolism religios, sau sacru, în absenţa credinţei propriu-zise?
Păi, ştii, conceptul de credinţă este ceva foarte frumos şi faptul că eu nu am credinţă, în acest sens, mă face să o vreau şi mai mult, pentru că nu este un „dat”, nu este ceva cu care m-am născut. Mi se pare miraculos cum oamenii pot să creadă şi să găsească sens şi consolare în ceva ce eu nu pot înţelege. Au creat artă frumoasă timp de secole, ajutaţi de această credinţă. Este ceva ce găsesc fascinant, ceva ce apreciez. Cred că este minunat dar, în acelaşi timp, mă văd ca o persoană care priveşte din afară. Procedez la fel cu multe subiecte. Atunci când eşti detaşat şi vezi din alt unghi, ai o viziune mult mai analitică, deoarece nu eşti implicat. Cel puţin aşa cred, dar rămâne de văzut. Nu sunt anti-religie, sunt anti-nenorociţi, iar în acest domeniu, al religiei instituţionalizate, există foarte mulţi ticăloşi. Dar, dacă mâ gândesc mai bine, aceştia sunt de găsit peste tot, aşa că mă voi rezuma la a fi anti-nenorociţi.

Crezi că ai putea vreodată să te implici, să devii persoana care priveşte din interior, aşa cum au făcut mulţi artişti rock de-a lungul timpului (Alice Cooper, Cat Stevens, Dave Mustaine etc)? Consideri că e posibil să ai o revelaţie şi să descoperi „ceva”?
Ştii…niciodată să nu spui niciodată! Când eram mai tânăr, eram total împotriva acestei idei. Ca să fiu sincer, nu prea îmi pasă. Nu este ceva ce este important pentru mine şi pentru viaţa mea, în acest moment. Nu reprezintă un lucru asupra căruia merită să reflectez. Mi-ar consuma prea multă energie să speculez despre nişte idei pe care, în această clipă, nu le pot pricepe. E un pic absurd. E ca atunci când prietenii îţi spun că nu ai cum să ştii cum este să ai un copil, până când nu ai unul. Aş asemăna această experienţă cu credinţa. Pentru că nu sunt deloc implicat, nu ştiu ce simţi când crezi, nu ştiu ce mi-ar face. E ca un virus. Din păcate, credinţa este mereu mânjită de politică, detalii pe care nu le poţi cunoaşte decât dacâ eşti în interior, ceea ce nu-mi place pentru că sună ca o ameninţare.

Ultima mea întrebare sună aşa: cine este persoana care te priveşte din oglindă atunci când personajul scenic dispare şi eşti dezbrăcat de tot ceea ce înseamnă glamour-ul şi splendoarea starului rock?
Cred că răspunsul cel mai bun este un cuvânt: un străin. Viaţa în lumea aceasta îţi afectează percepţia de sine, deoarece ridici la un rang foarte înalt personajul scenic, este parte din rock and roll să fii pus pe un piedestal, şi trebuie să te plasezi tu singur acolo, deoarece un performer trebuie să fie totul. Aşa că operezi o „despărţire” – separi „eul” tău normal, cel care păţeşte toate rahaturile, de „eul” tău scenic. În mod obişnuit, viaţa este destul de unitară – lucrurile şi acţiunile bune se împletesc cu cele rele, şi aşa mai departe, dar în rock, totul este mult mai scindat. Ai noaptea şi ziua, noaptea fiind, evident, partea rock. Reflexia ta este ca o oglindă în bucăţi, ca in „Repulsion”, filmul lui Roman Polanski. Într-un sens, te frânge, ceea ce te face să te întrebi cine eşti, câteodată. Cu toate acestea, consider că dacă gândeşti în aceşti termeni, este ceva sănătos, pentru că faci speculaţii cu privire la toată situaţia şi încerci să te înţelegi şi să înţelegi lumea, în loc să cedezi efectiv mintal. În cel mai bun caz, nu te afectează atât de tare, dar depinde şi în ce parte a ciclului eşti – dacă eşti în turneu, compui etc. Acum că ne gândim care este următorul pas, cred că, logic, este un moment de descoperire. Încercăm să ne lămurim de ce facem ceea ce facem, ce va aduce vitorul şi cum să devenim oameni şi muzicieni mai buni. Este un moment de auto-cercetare. E complicat dar este o provocare, iar acesta este mereu un lucru bun.

După câteva mulţumiri şi dorinţe de bine grăbite, urmate de rămas-bun, locul vocii muzicianului este luat de tonul strident şi intermitent al telefonului. Răspunsurile lui Ville există acum doar pe înregistrare şi în amintire. Din fericire, HIM nu are de gând să se oprească prea curând din a sonda adâncimile sonice ale emoţiei şi ale întregului ei bestiar fermecător. Iubirea – stihia lucrativa ce a devenit jucăria predilectă a demonilor artistului – este bine, sănătoasă în muzica formaţiei, şi va da naştere, în continuare, melodiilor care, de mai bine de 20 de ani, reprezintă coloana sonoră a vieţilor fanilor grupului finlandez.

Le mulţumim celor de la Universal Music Romania şi Tainei pentru că au făcut posibil acest interviu.


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*