White Walls, Subliminal Damage, Funk’e Fetish/29.10.2016, Hard Club, Cluj-Napoca

1.226 vizualizări

Seara zilei de 29 octombrie m-a prins la un eveniment special, organizat de cei la Hard Club, axat pe latura progressive a muzicii autohtone: este vorba de concertele constănțenilor de la White Walls, al ieșenilor de la Subliminal Damage și al clujenilor de la Funk’e Fetish. În ciuda faptului că inexplicabil Halloween-ul a venit mai repede pentru cei din Cluj-Napoca, astfel încât mare parte din publicul autohton a mers la party-urile tematice susținute mai devreme, ca de un „Black Friday” inutil și timpuriu, evenimentul din Hard a reușit să strângă în jur de 100 de persoane, un număr decent după părerea mea, dar mult prea mic pentru o astfel de seară specială închinată sonorităților underground.

Prima formație care a urcat pe scenă, în jurul orei 21.30 a fost Funk’e Fetish. Tânăra trupă clujeană, înființată în anul 2015, este formată dintr-un line-up clasic, din bateristul Adrian Balaban, basistul Alexandru Teișanu, chitaristul George Condruz și solista Mădălina Rusu. Pe Internet am găsit doar două piese înregistrate în studio, și câteva live, însă până ieri seară nu am dat deloc atenție acestei formații, deși știu că aceasta a câștigat finala regională de la competiția GBOB Transilvania și a ajuns astfel să deschidă festivalul Electric Castle din acest an. Recitalul, început puțin stângaci datorită unor mici probleme de sunet (de pildă, volumul a fost prea ridicat), care au fost rapid reparate, m-a lăsat complet surprins căci nu m-am așteptat deloc să ascult niște sonorități așa frumoase de progressive/alternative/funk, combinate cu largi influențe de blues și jazz. Amalgamul de vocalize line și cânt clasic ale solistei, formate pe acorduri de coloratură romantică, totul pe un ritm balansat susținut de un basist excelent m-au fermecat complet. Influențele Red Hot Chilli Peppers și Led Zeppelin (în special în pasajele dublate de forța stilistică a tobei) s-au simțit pe durata întregului recital. Singura piesă pe care am recunoscut-o a fost un cover după Bruno Mars pe piesa „Runaway Baby”, reconfigurată pe o linie ritmată de bossa nova. Ar fi mers și mai multă comunicare cu publicul, dar bănuiesc că acest lucru se dezvoltă involuntar cu experiența acumulată treptat. Foarte interesantă abordarea experimentală a formației, rămâne de văzut în ce direcție va merge în viitor.

A urmat Subliminal Damage, o trupă de care am auzit foarte multe, ieșenii realizând în trecut și câteva show-uri tribut Tool, astfel că latura progressive a acesteia nu poate fi contestată. Trio-ul a lansat de curând albumul de debut, intitulat „Evo”, și a trecut prin mai multe filtre de promovare: înregistrări live la Studioul de Bază din Iași, concerte de promovare, inclusiv cel din cadrul acestui eveniment. Riscul abordării acestui gen, construit din bazele expresioniste a unor formații de progressive death/alternative, duce la o triere a publicului, astfel încât la recitalul ieșenilor au fost prezenți mai puțini spectatori. În schimb, din punctul meu de vedere, am văzut un recital executat fără greșeli, cu mici întreruperi de sunet: am ascultat în ansamblu un sunet echilibrat, care a reliefat liniile melodice amplificate de o voce metamorfozată de armoniile statice și tehnica instrumentală a celor muzicieni, extrem de dezvoltată și creionată. Într-adevăr, în anumite momente, au existat pasaje statice, fiind efectul direct al progresiilor mult prea amănunțite, însă am fost plăcut surprins de proporționalitatea justă dintre vocea clean și cea harsh, apărută în mare parte pe refrene. Am reținut piesa „Programmed Extinction”, pe care am ascultat-o deja de câteva ori astăzi, datorită riff-ului de bază, ușor de reținut, în ciuda complexității sale.

În cele din urmă, a venit rândul și constănțenilor de la White Walls, o trupă de care m-am îndrăgostit acum patru ani, odată ce am ascultat „Mad Man Circus” în perioada în care am devenit mare amator de muzică progressive. Formația, de care se zvonea acum ceva timp că s-ar fi despărțit, se află într-un plin și lung proces de tranziție, încât membrii săi au lucrat și pe alte planuri persoanele și artistice: de exemplu, solistul Eugen Brudaru a înregistrat câteva piese solo și a lansat un album cu cei de la Lupu’ cel Rău, iar basistul Șerban Georgescu a devenit membru al unor proiecte precum Fameless sau Asha. Mai mult decât atât, bateristul Marian Mihăilă s-a retras pentru o perioadă din trupă, acesta fiind înlocuit de Andrei Ilie de la Days Of Confusion și de Theo Scriosteanu de la Magica, acesta din urmă fiind prezent la evenimentul din Hard. White Walls s-a întors însă în forță, prin lansarea unui nou single mirific, „Death Follows Me”, care a beneficiat și de un nou videoclip. Eu cel puțin sper că în viitor va fi și lansat un album nou, însă timpul ne va răspunde la momentul potrivit. Într-o altă ordine de idei, concertul a debutat cu acordurile piesei „Dream Chaser”, moment în care sala s-a umplut iar „haosul progresiv” a început să răsune în toate colțurile din micuțul club. Am ascultat foarte multe piese de pe ultimul material discografic, „Escape Artist”, precum „Patience”, „Loose Ends” (preferata mea de pe acest disc) „Dead Heart Part III” sau „The Masquerade”. Constănțenii s-au dezlănțuit prin ritmuri sincopate, growl-uri dese și pasaje pline de meditație, cu echilibru și viteză. În ansamblu, totul s-a asamblat ca o piesă de teatru amplă, dublată de armonii surprinzătoare (vocale și instrumentale), culminând cu elementele jazz și blues fin introduse. A fost cerut și bis, onorat prin piesa-șlagăr „Friends For A While”. Se putea un final mai bun de atât? Tind să cred că nu.


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*