Adam Whittaker, producătorul englez care s-a dedicat scenei muzicale din România

390 vizualizări

Read a version in English HERE

Zilnic se realizează foarte multe interviuri cu muzicieni. Când un fan iubește un material, nu se gândește că în spatele acestuia nu se află doar talentul artistului ci și munca asiduă a echipei de producție.

Am stat de vorbă cu un personaj cheie al scenei alternative din România, producătorul Adam Whittaker, originar din Anglia dar stabilit și pe meleagurile noastre, cărora le-a acordat un vot de încredere luând decizia de a lucra cu formațiile autohtone.

Adam a muncit cu artiști ca Mark Ronson, Amy Winehouse, Lily Allen, The Damned, Julian Cope, Saw Doctors, Doves, Starsailor, The Rakes, Kate Nash și mulți alții iar printre realizările sale se numără 8 hituri number 1 în toată Europa, discuri de platină pentru formații ca The Saw Doctors și Dove, precum și numeroase albume de succes ale muzicienilor români.

Grimus, Velosonics, Aeon Blank, OCS, The Amsterdams, Luna Amară, Space Needle și lista poate continua, aproape că nu există formație locală care să nu fi beneficiat de aportul lui Adam Whittaker, fie în calitate producător, inginer, mixer sau master.

Pentru a afla mai multe despre tainele acestei meserii, importanța ei și diferențele dintre scena noastră și cea internațională, citiți interviul de mai jos! Adam ne-a răspuns cu franchețe și un simț al umorului savuros la întrebări, prezentând astfel o altă dimensiune a industriei muzicale din România.

Adaaam Whitakker

Adam, vom parafraza versurile unei melodii celebre, semnată de Sting, şi îţi vom spune că eşti „an Englishman…in Bucharest”. Ce crezi despre acest statut?
De fapt, am sărit peste graniță deoarece îmi place pâinea prăjită pe ambele părți. Habar nu am despre ce vorbea Sting. Prima dată când am lucrat la București a fost cu Vama la un proiect care nu prea s-a concretizat. M-am îmbolnăvit rău, m-au alergat niște câini și am fost hărțuit de un individ care arăta ca un pește. Adevărul este că știu să mă distrez. Lăsând deoparte aceste aventuri comice, România a fost foarte bună cu mine, atât pe plan mental, cât și fizic.

Spune-ne povestea. Cum ai început să lucrezi cu formații românești?
Este o poveste lungă, dar o voi relata pe scurt. Un prieten bun de-al meu și-a făcut o afacere la Cluj Napoca și tot încerca să mă convingă să ascult muzica locală. Într-un final, am acceptat și am descoperit trupa Grimus. Imediat m-am gândit că aceasta este o formație cu care aș putea realiza ceva excepțional. Totul a pornit de aici. Planurile mele mesianice au fost însă curmate la o lună după ce a ieșit albumul, dar deja mă mutasem în România așa că nu mai era nimic de făcut. Nu sunt genul care renunță ușor.

Comparativ cu experiențele tale cu artiștii din Europa, cum ți se par muzicienii români?
Consider că există foarte mult talent, pe care îl admir. Mai este și o mare creativitate, mai ales în cazul grupurilor tinere la care văd multă evoluție, dar încă nu întâlnesc acea nebunie, acea „sălbăticie” pe care o aștept de la formațiile noi. Am încercat să aflu motivul pentru care nu a existat o explozie de punk după căderea comunismului și m-a uimit să văd că nicio asemenea mișcare nu a avut loc în România. Am fost șocat să observ că, în loc de asta, a prins rădăcină dragostea pentru rockul „tătic”, gen Scorpions. Formațiilor care nu sunt pop le este foarte greu deoarece sunt privite toate ca făcând parte din underground. Au o etică a muncii diferită de cea a trupelor din Anglia sau din America. Trenul american este ca un sport olimpic, iar britanicii vor face efectiv orice, vor trece și prin iad pentru a supraviețui într-un mediu ultra-competitiv. Aici intervin standardele și de aceea contează calitatea materialului. Oamenii de la casele de discuri au tendința să arunce la gunoi jumătate din ceea ce lansează oamenii. Știu asta deoarece am pățit-o pe pielea mea atunci când eram la început. Aici, în România, parcă nu există un control atât de strict al calității. Este posibil ca melodia să ajungă la radio. Cu toate acestea, odată ce pășești în afară, regulile jocului se schimbă, așa că e bine să reținem asta. În general, însă, am văzut că lucrurile evoluează foarte mult pe scena românească, fapt ce mă face foarte fericit.

„Îmi doresc ca tinerii artiști din România să aibă mai multe oportunități dar și să își schimbe puțin atitudinea”.

Cum ai descrie scena muzicală din România, în general, nu doar cea alternativă?
Știu încotro vrei să mă îndrepți cu întrebarea asta! În primul rând, ador muzica pe care o facem noi, pe scena rock/aternative/electronică și hip-hop. Am fost fascinat și de manele pentru că nu mai văzusem un videoclip filmat în bucătăria bunicii cuiva. De asemenea, unul dintre hobby-urile mele este să aleg o persoană nevinovată și să o pun să se uite la videoclipurile artiștilor pop din România, până când aceasta mă imploră să le opresc. Această situație este o problemă care trebuie rezolvată. Cred că vom scăpa de lucrurile astea cumva dar, între timp, trebuie să mergem înainte!

Cum de nu ai produs muzică pentru artiști locali foarte mainstream?
Motivul este că nu mi-a cerut-o nimeni, dar aș face-o. Mi-ar plăcea să creez niște pop decent sau muzică mai mainstream.

Simți vreo breșă culturală între România și Anglia?
Desigur. Totul este foarte diferit dar iubesc România. Există un sentiment al posibilității aici, oamenii sunt excepționali, am întâlnit foarte multe persoane inteligente, deosebite, tinere. Îmi doresc doar ca acestea să aibă mai multe oportunități și să își schimbe atitudinea. Doar pentru că un lucru nu a fost făcut înainte, nu înseamnă că este irealizabil. Cred că generația voastră poate realiza niște chestii excepționale. Îmi place și că lucrurile nu sunt banale și omogene, ceea ce se observă și în muzică, arte și cultură, în general.

Știu că nu prea poți răspunde la această întrebare dar poate ne poți vinde un pont. Care este formația ta românească favorită, din cele cu care ai lucrat până acum?
Îmi plac oamenii care se comportă frumos cu mine și care îmi recunosc meritele corespunzător în videoclipuri, pe copertele de disc și mă sprijină la fel de puternic cum o fac eu. Deci este vorba despre acele trupe!

„Producătorii nu sunt cei mai iubiți oameni din procesul de realizare a unui album”.

Ai întâlnit „dive”?
Doar dive masculine în România, ceea ce reprezintă un dezavantaj al muncii în domeniul rockului. Spuneau de Tudor Chirilă că este o divă dar a fost foarte drăguț. Am cunoscut-o pe Shirley Bassey. Aceea da divă!

Cum reușește un producător să își mențină munca diversă și să facă în așa fel încât trupele cu care lucrează să nu sune asemănător?
Încerc să fac ceea ce este mai bine pentru acea trupă, potrivit experienței mele în domeniu. Vreau ca formațiile să sune ca ele, nu ca mine, doar că mai „măreț”, mai rapid și, pur și simplu, mai „mult”. Formația contează, este discul acesteia iar eu doresc să fie unul bestial.

În ce măsură face munca producătorului diferența dintre un disc bun, unul mediocru și unul slab? Cât contează aportul acestuia?
Fiecare trupă are nevoi diferite de la producătorul cu care lucrează. Poate trebuie să fii arbitru sau editor de idei, antrenor sau să împingi lucrurile într-o direcție care va face materialul mai interesant, îi va aduce succesul. Uneori trebuie să termini niște piese sau chiar să le compui. Contează foarte mult munca producătorului, chiar face diferența. Un producător bun se dedică proiectului. Cu toate acestea, formația este principalul deoarece este talentul ei, respect acest lucru. Eu sunt cel care îi facilitează accesul la țelurile sale. Deseori, nu suntem cei mai iubiți oameni în procesul realizării unui album deoarece este nevoie să facem lucruri nepopulare și să avem păreri.

Poate un producător să salveze un album prost?
Da, dacă i se permite. Este chiar nevoie să îl salveze. Ideal, este o muncă în echipă, așa cum am spus. Până la urmă este discul trupei. Mi s-a întâmplat să termin eu albume după ce trupa le-a abandonat pentru a face lucruri „mai interesante”. De asemenea, am terminat și discurile altor producători, care m-au angajat să fac acest lucru.

Muncești cu formații care, din păcate, e posibil să nu aibă un statut financiar ideal. Rentează să fii producător sau este vorba despre o muncă din pasiune?
Este mult mai mult o muncă de pasiune decât îți poți imagina! Oamenii nu prea știu cât timp, sudoare, durere emoțională și sentimente investesc în aceste materiale și, după cum se cunoaște prea bine, nu prea plutesc bani în aer. Recent, am realizat un album despre care cineva a zis că este cam scump, doar că eu am făcut totalul între costuri și orele investite în munca la el. Am câștigat mai puțin decât dacă aș fi lucrat la McDonalds. Zilele acestea mă ocup mai mult de mixing decât de producție, pentru că așa măcar pot avea o viață. Ador să fac mixing și îmi place să lucrez cu alți producători și cu formații care se auto-produc în acest context. Este foarte frumos să muncești cu cineva care a avut de-a face cu partea de producție. Poți să crești mult nivelul materialului iar acest lucru funcționează bine pentru artiști.

„Această muncă este mai mult una de pasiune decât ceva rentabil”.

Ești un „nerd” când vine vorba despre partea tehnică? Îți place să apelezi la cea mai recentă tehnologie sau ești mai degraba „analog”? Ce părere ai despre această mișcare de înviere a unui tip de sound vintage și despre formațiile care vor să sune astăzi ca acelea din anii 70?
Aceasta este o întrebare complicată. Ai văzut „Sound City” sau seria „Sonic Highways”? Mă fac să vreau să pot crea un studio „real” din nou, care să aibă camere adevărate și foarte multe scule analog, dar combinate cu noua tehnologie. Aș vrea să creez un mediu care să inspire oamenii. Folosesc cele mai noi programe, cel mai nou hardware, dar sunt bine școlit și în materie de casete analog, de exemplu, deoarece de aici am pornit. Personal, îmi place acest val retro, deoarece am fost fan încă de când a apărut. Totul se reduce la piese, nimic altceva nu contează. Iar în anii aceia chiar se creau melodii!

Cine este producătorul tău preferat și spune-ne câteva nume de albume pe care tu le consideri impecabile din punct de vedere al sound-ului?
Sunt un foarte mare fan al muzicii și există mulți oameni care m-au inspirat! Obișnuiam să citesc toate numele de pe sleeve-ul CD-urilor cumpărate doar ca să aflu cine le-a realizat. Pot să numesc câțiva dintre producătorii mei favoriți. Primul meu erou a fost Norman Whitfield, care s-a ocupat de funk-ul psihedelic al anilor 70. Efectiv mi-a spulberat mințile! Jimmy Jam & Terry Lewis, apoi maniacii hardcore Bob Erin și Michael Bienhor – care nota toate cablurile din studio înainte de a înregistra o notă, Trevor Horn, The Neptunes, Andy Wallace, Tore Johansson, Bruce Fairbairn, Bob Rock, Rich Costey, Timbaland – un tip grozav – Butch Vig, Will I Am – chiar și pentru faptul că este emblema pop-ului nerușinat, Brian Eno, Dre, Rick Rubin, și aș putea continua toată ziua. Aspir să ajung și eu la acel nivel într-o zi. Am avut ocazia să muncesc cu producători legendari care m-au învățat foarte multe și cărora le datorez experiența mea vastă. Din păcate, doi au murit de curând.

Nu știu ce să spun despre producția impecabilă a discurilor. Poate este vorba despre a avea solo-ul de chitară de 6 ori mai zgomotos decât ar trebui în melodia „Search & Destroy” a lui Iggy Pop, încurajând astfel un vibe, sau poate este perfecțiunea tehnică a muncii lui Trevor Horn. Sau poate este vorba despre faptul că Rick Rubin este Yoda, căci reușește să pună pe altcineva să-i creeze albumul, dar prin simpla sa existență, prin „aură”, acesta iese perfect. Tot ce știu este că iubesc această meserie și dacă vrea cineva să lucreze cu mine, să mă întrebe. Este foarte simplu!


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*