Undeva prin anii 1990 se statorniciseră câteva trupe, mai toate provenind din zona dură a fenomenului, care, prin evoluţie, valoare şi o anumită priză cvasi-unanimă la public, dincolo de nişe, defineau însuşi termenul de metal.
Sunt marile trupe ale vremii şi – îndrăznesc să spun – ale vremurilor: Metallica, Pantera, Sepultura, Slayer (în ciuda radicalismului) şi, adaug eu, Megadeth. De atunci nimeni nu a reuşit să capteze în asemenea măsură un public care să dea dovadă de afecţiune sau, în lipsa acesteia, măcar de respect. Nimeni în afară de Machine Head.
Machine Head e un apogeu, dar poate şi un semn al sfârşitului, pentru că nu ştim încotro o va lua metal-ul, prins în tumultul decadent al unei culturi europene (poate) muribunde. Este, în tot cazul, un moment de referinţă.
Aşa cum se doreşte şi acest concert, fără introduceri inutile, o demonstraţie de peste două ore a ceea ce poate o trupă aflată într-un moment de graţie. Arenele Romane, micşorate pentru a crea un grup compact de spectatori, îi întâmpină pe americani cu un val de entuziasm. Scenografia, cu iz de măreţie imperială… romană, completează un spectacol în care, dincolo de latura pur muzicală, observ unul dintre cele mai bine coordonate jocuri de lumini pe care le-am văzut în metal. Începutul, cu „Empirium” şi „Beautiful Mourning”, e în forţă, dar uşor grevat de câteva falsuri pe părţile clean de voce.
Uzura îşi spune cuvântul, însă după o anumită perioadă de încălzire lucrurile se reglează de la sine. Iar „Now We Die” exprimă toată energia şi disperarea din care se naşte muzica Machine Head. Publicul reacţionează fantastic, cu mosh, circle pit, dar mai ales cu versurile cântate la unison. După „Locust”, cu potenţial de hit, ne întoarcem mult în urmă, retrospectiva culminând cu „Ten Ton Hammer”.
Pe lângă coordonarea celor două chitare, într-o comunicare expresivă de mare efect şi aproape ireproşabilă ca omogenitate, e de notat şi locul din ce în ce mai important pe care îl ocupă armoniile vocale, atât pe album cât şi în concert. Iar aici principalul secondant al lui Rob Flynn este basistul Jared MacEachern. Dar şi el, şi Phil Demmel, şi „străvechiul” Dave McClain merită pomeniţi în parte, cărămizi solide ale acestui edificiu („we build cathedrals to our pain”) construit cu pasiune şi migală de maestrul Flynn.
„Darkness Within” este unul dintre cele mai sensibile momente ale serii, iar vocile entuziaste ale fanilor ridică ziduri de catedrale sonore, compensând faptul că, din cauza mixajului, vocea clean se pierde uneori printre tonurile chitarelor. Aşa cum va spune mai târziu liderul trupei, Machine Head nu va avea niciodată publicul Beatles, dar cei care susţin trupa sunt o elită de o fidelitate exemplară peste ani. Evident, „Let freedom ring with a shotgun blast” („Davidian”) nu poate lipsi din niciun concert, „Aesthetics of Hate” mărturiseşte despre un crez rătăcit undeva prin anii 2000 şi regăsit, în cea mai pură tradiţie „Old”, dar fără a stagna. Prin recitalul de la Arenele Romane, Machine Head îşi confirmă statutul şi îşi continuă marşul nu atât triumfal cât emoţional, prin cenuşa unui imperiu metal încă în stare să ardă pentru a lumina o seară de povestit copiilor.
Lasă un comentariu